poza7 copilerouCu toate că nu reprezintă un concept per se, sintagma ”copil erou” este folosită deseori pentru a face referire la rolul preluat de un copil în familiile în care relația părinților este fragilă sau echilibrul intra-familial este perturbat de conflicte, infidelitate, violență domestică, doliu, abandon, boli mintale sau diverse dependențe. Cuvântul ”erou” vine să exprime dorința și chiar instinctul neconștientizat al copilului aflat în situațiile de acest gen de a-și ajuta părinții, familia, de a reda prin forțe proprii echilibrul intra-relațional, chiar dacă asta implică de multe ori neglijarea propriilor nevoi, maturizarea forțată și iluzia independenței, afectarea sănătății sale emoționale și a stimei de sine. Cu cât această ”misiune”, autoasumată de copil,,este dusă mai mult timp, cu atât consecințele pe termen lung, atât asupra acestuia, cât și asupra părinților, tind să fie mai intense, mai nocive.
Rolul ”copilului erou” devine un fenomen pe care îl întâlnim frecvent în familiile în care un părinte sau ambii părinți se confruntă cu o problemă de dependență. Copiii se bazează pe părinți pentru îndeplinirea nevoilor sale emoționale, depind de aceștia pentru a se dezvolta armonios, a-și forma o imagine de sine sănătoasă și a dezvolta sentimentul încrederii în sine și în ceilalți. În momentul în care un părinte are o problemă de dependență și la nivelul relației dintre părinți apare un dezechilibru, copiii sunt vulnerabili de a se deturna, de cele mai multe ori fără a li se cere acest lucru direct și explicit, de la dezvoltarea lor firească. Devin vulnerabili în a prelua rolul părintelui absent, de a deveni ”aliat” al uneia dintre tabere sau egalul unuia dintre părinți, confident și susținător emoțional, protector al adultului, explică psihoterapeutul Alina Ciupercovici, managerul Clinicii ALIAT Suceava, una dintre cele mai inovatoare clinici de terapie a dependențelor din Estul Europei.
 
Copilul parentificat, o plantă care rodește prematur
 
Specialiștii numesc aceste procese de inversare a rolurilor părinte-copil și de transformare a dinamicii intra-familiale ”procese de parentificare”. „În familiile în care un părinte sau ambii părinți au o problemă de dependență, copilul parentificat poate fi comparat cu o plantă care a început să rodească înainte de a ajunge la înălțimea și vigoarea necesară și ale cărei fructe, în consecință, sunt mici și pricăjite. În cele din urmă, rolul de copil erou, ca soluție la problemele familiei, nu este util nici sieși, nici celorlalți. Pentru că îi împiedică, părinte și copil, să găsească soluții mai potrivite situației în care se află. Să conștientizeze că împreună și fiecare separat au nevoie de ajutor’, continuă specialistul ALIAT Suceava.
 
Un copil parentificat ajunge să preia asupra sa îndatoririle psiho-emoționale ale unui adult și devine protector al adultului, fie că există situații în care acest lucru îi este cerut la nivelul comunicării inconștiente, fie ca modalitate de a încerca să primească prin tot ceea ce oferă emoțional ceea ce are el însuși nevoie, respectiv dragoste, îngrijire, protecție, ghidare, susținere. Există situații în care viitorii adulți nu se simt afectați sau nedreptățiți, ci percep parentificarea ca pe ceva firesc, iar uneori nu o conștientizează deloc. Asta poate fi și pentru că, indirect, copilul se poate simți privilegiat de puterea cu care este investit sau și-o atribuie, de a fi protector al părintelui. Toată neputința resimțită atunci când relațiile din familie sunt afectate este ”calmată” prin sentimentul de putere, de control atunci când se produce parentificarea. De aceea, psihoterapia poate ajuta copilul sau viitorul adult să se reîntoarcă la sine, la propriile nevoi și emoții uitate.
Terapia de familie normalizează rolurile și ierarhia
Psihoterapia individuală și de familie, precum și grupul de suport și psihoeducația, pot ajuta copilul să înțeleagă ceea ce se întâmplă cu familia sa, să poată normaliza rolul său, să recâștige bucuria și inocența de a exista pentru sine. De asemenea, art-terapia, terapia prin mișcare, psihodrama pot fi modalități eficiente în a încuraja copilul să își exprime emoțiile și de a-l ajuta să facă față problemelor cu care se confruntă familia sa. Cel mai potrivit ajutor pe care familiile și părinții care se confruntă cu o problemă de dependență îl pot da propriilor copii este în primul rând de a căuta ei înșiși ajutor. Apoi, este recomandat ca sprijinul specializat să includă terapia de familie, care are ca obiectiv principal restabilirea dinamicii și ierarhiei firești în cadrul familiei. Doar când va simți că părinții primesc ajutor, copilul va putea reintra firesc în rolul său de drept de copil urmându-și evoluția proprie.
 
Psihoterapia poate ajuta familia spre normalizarea rolurilor, însă nu poate face și ca acest proces să fie complet nedureros. Vindecarea emoțională a familiei începe din momentul în care membrii familiei înțeleg emoțional, își asumă, acceptă și pot exprima deschis cum simt că au fost afectați de problema de dependență și cum au încercat să ajute și să se ajute, fără să se acuze, să se învinovățească ori să se ascundă.
 
Copilul-erou în contextul rezidenței mixte, care are rol unificator pentru dependent și co-dependenți
Rezidența mixtă, un model de psihoterapie a dependențelor care permite integrarea familiei alături de dependenți, practicată cu succes de echipa ALIAT Suceava, are rol unificator, rol de înțelegere în primul rând a tiparelor de interacțiune disfuncționale din familie, precizează psihologul Loredana Bălan. “Terapia pentru copiii care trec prin această suferință are aceeași structură ca orice altă terapie adresată persoanelor cu probleme de dependență. Presupune evaluare și intervenție personalizată, în funcție de nevoile identificate ale clientului, care este reprezentat, din punctul meu de vedere, de întreaga familie, nu doar de copil. Copilul dezvoltă un simptom care întreține o disfuncționalitate a întregii familii. Acesta este motivul pentru care trebuie intervenit sistemic, la nivel familial. În momentul în care agreăm terapia cu o astfel de abordare, la ședințe participă copilul și adulții semnificativi din viața lui. Sigur că sunt stabilite niște reguli suplimentare referitoare la limbaj și că terapia este condusă, în funcție de vârsta copilului, spre aspecte problematice din viața de familie, dar cu păstrarea decenței. Dacă însă, în rezidență, terapeutul observă nevoi ale adulților care depășesc granițele terapiei cu copii, aceste probleme sunt adresate în terapie de cuplu. Cel mai important în rezidența mixtă cred că este faptul că membrii familiei se aud unii pe ceilalți, adica terapia le facilitează ascultarea activă…. În unele familii, acest mod de comunicare nu mai exista demult. De asemenea, sunt ocazii de interacțiune pentru familiile care petrec prea puțin timp împreună vorbind, nu au activități comune, se tem să vorbească despre ceea ce simt … cu noi învață că pot să facă aceste lucruri și că, de fapt, nu sunt necesare foarte multe resurse“.
 
Terapia dependențelor care include și copiii este eficientă în măsura în care procesul terapeutic ajută la normalizarea relațiilor. De multe ori, părinții sunt surprinși în momentul în care conștientizează că rolul copilului lor în familie a devenit unul de adult, că în spatele rolului copilului de a aduce bucurie în familie, de sprijin, se ascunde neputință, tristețe, suferință. Îmi amintesc un moment în terapia unei familii cu o problemă de dependență în care mama povestea despre fiul său: <Este un copil model, sprijinul meu cel mai mare, am primit de la el tot ceea ce soțul meu nu mi-a dăruit, chiar gesturi pe care le-aș fi așteptat de la soțul meu, este un copil foarte atent”. În acel moment răspunsul fiului legat de ce a simțit auzind afirmațiile mamei a avut un impact profund asupra întregii familii, reușind mai departe să ajute familia în procesul său de vindecare emoțională: <Am simtit că mă sufoc. Pentru că eu nu sunt tată și nu voi fi niciodată, și pentru că simt suferința mamei și mă simt atât de neputincios. Cred că ei au nevoie unul de celălalt, au nevoie să fie ajutați în problemele lor. Eu vreau doar să îi pot iubi, să fiu copilul lor. Am nevoie de ajutor să pot face asta, noi toți avem nevoie să fim ajutați>”, relatează Loredana Bălan din experiența sa în cadrul clinicii ALIAT Suceava.
 
Instinctul de a proteja este în noi
Care sunt provocările muncii de terapeut cu copilul erou pentru managerul ALIAT Suceava, Alina Ciupercovici: ”Îmi exersez toleranța… și simt în permanență nevoia să fac mai mult… uneori mă înfurii, toate acestea trebuind să le controlez …mă lupt în fiecare zi să accept oamenii așa cum sunt și să conștientizez că nu pot face totul, că am și eu limite. Alteori, o mare provocare este să aduci și adulți în terapie, deoarece consideră că au un copil problemă și nu vor să accepte că nu se va schimba nimic dacă nu lucrează împreună. Ce m-a marcat cel mai mult în terapia copilului erou este felul cum am simțit că acești copii au nevoie de părinții lor, emoțional vorbind, iar acești părinți sunt indisponibili, fiind prea preocupați și depășiți de problemele personale.  De asemenea, este dureros să văd cum este folosit copilul într-o luptă între părinți în conflict” .
 
În opinia Danei Georgiana MacoveIciuc - psihoterapeut și psiholog clinician, de asemenea membră a echipei din Suceava, nu există o terapie specifică adresată doar copilului erou. Problema dependenței influențează însă într-un mod profund viața copilului. Il forțează într-un fel să facă lucruri care sunt dincolo de viața normală a unui copil… dezvoltă mecanisme de adaptare care uneori devin în viața de adult disfuncționale, deoarece sunt bazate pe teamă și lipsă de încredere. ”La nivel național am putea face apel la conștiința oamenilor. Mă uitam și pe Facebook la ce reacționează oameniI.  Este în noi instinctul de a proteja, de a oferi alinare și ajutor,  poate astfel am putea sensibiliza opinia publică. Nu știu dacă le-aș numi campanii de conștientizare,  mai mult oportunități de a fi împreună, de a povesti ce îi influențează pe oameni.  Imi aduc aminte de o experiență pe care am avut-o într-o întâlnire cu persoane co-dependente, avută la librăria Cărturești din Suceava.  Ce m-a impresionat foarte mult a fost că erau adulți co-dependenți, totuși rămași emoțional copii, care s-au întors foarte ușor în emoțiile negative prin care se apărau de durerea neputinței din co-dependență. Căutau încă explicații, se simțeau vinovați, doreau să schimbe lucrurile, erau încă foarte furioși pe părinții dependenți  și erau adulți.  Trebuie să ne gândim că la copii nu există dezvoltate tot timpul mecanisme de apărare și că de cele mai multe ori ei nu știu ce să facă când trec prin această suferință. Este important ca oamenii să aibă informații legate de dependență și co-dependență, să nu se teamă, să știe că există soluții, să nu se simtă singuri și neputincioși. Întotdeauna există soluții și ajutor”, recomandă specialistul sucevean.

Foto credit: Ilie Florentiu