Nu i-aș dori nici celui mai detestat dușman al meu să fie dependent de heroină

Nu i-aș dori nici celui mai detestat dușman al meu să fie dependent de heroină

Nu mai consum de 6 luni. Am fost internată la o clinică unde am făcut sevraj și terapie. Le datorez acelor medici viața. Nu exagerez.

Atunci când am luat heroină prima dată a fost ok …Cred. Puțin mai târziu mă deranja că dădeam o grămadă de bani pe droguri ca să pot adormi măcar. Uneori reușeam să mă fac praf dacă fumam un gram, ca să îmi revin după o zi de rău absolut, fără o secundă de somn cu o noapte înainte, vomitând și cu dureri de cap și de oase.

După un an sau doi, era un schelet ambulant, puteam să îmi cuprind cu mâinile corpul, singură. Atunci când te apuci de heroină, ajungi să te întrebi ce mare brânză e cu heroina asta. Mai ales că îți vezi prietenii bolnavi și tu nu ești încă atât de dependent. Te uiți la ei și vezi niște copii: „Ah, da, te mănâncă și te doare, asta e, îndură, treci peste, și hai să facem ceva pe ziua de azi…”

Efectele heroinei pot să varieze de la persoană la persoană iar mie mi-a luat aproape 2 luni de folosire zilnică ca să încep să simt simptomele de sevraj.

Sevrajul este monstruos, este mai rău decât orice film de groază ai văzut la viața ta. Sevrajul, sau mai bine zis frica de el, este ceea ce creează ritualul zilnic al celui care consumă. Furi de la familie, de la prieteni, din magazine… Măcar să scoți rahatul acela de sumă necesară pentru încă o doză. Orice ca să previi sevrajul.

Am avut la un moment dat o mașină. Era a mea, plătită cu banii jos. Lucram ca manager de restaurant, job full time. Aveam o casă și aveam ceva bani înainte de ziua de salariu, în fiecare lună. Dar heroina mi-a tăiat orice șansă de succes. Credeam, prostește, că eu sunt unul din acei „dependenți funcționali” și eram tare mândră de asta. Până am vândut tot ce aveam.

Către al șaselea an al dependenței nu mai aveam nimic. Nici mașină, nici slujbă, nici vreun obiect pe care să-l numesc „al meu”. Am pierdut orice legătură cu familia, am pierdut prieteni din cauza supradozelor. Mă simțeam rău 4 zile din 7.

Toate resursele mele se duseseră pea pa sâmbetei, nu voiam decât să mă fac praf cât mai ușor și mai repede. Știi că ești pe ducă atunci când ai o pungă cu praf în mână și nu faci decât să te pregătești pentru următorul episod de nevoie acută.

Făcut patul, curățat camera, făcut ceva de mâncare. Până la final mă simteam din nou ca un rahat.

Adicția la heroină este un cerc vicios de pură mizerie. Odată că ajungi dependent fizic e imposibil aproape să te lași. Răul fizic este una din cele mai nasoale senzații pe care le poți avea în viață. Încearcă să dormi cu dureri infernale de cap și de oase, care nu trec cu nimic…

Nimic nu te face să te simți bine decât cam… un minut. Picioarele îți tremură și parcă ai mereu dureri de creștere, fără pauză.

Adicția la heroină este atât de vie în memoria mea, că aș putea să vă povestesc zile în șir despre ororile pe care un om dependent le îndură, despre deciziile proaste, despre faptele făcute doar ca să te simți puțin mai bine… Mi se face rău numai când mă gândesc.

Nu i-aș dori nici celui mai detestat dușman al meu să fie dependent de heroină. Dependenții de heroină se urăsc pe ei înșiși pentru ceea ce au făcut sau urmează să facă.

Gândește-te la asta atunci când vezi un dependent pe stradă. Da, a fost ideea lui să încerce heroina. Dar numai pentru o perioadă scurtă. După această scurtă perioadă nu mai este o alegere. Este o nevoie. Orice altceva în viață devine secundar, inesential. Heroina este scopul vieții până când persoana respectivă se simte în stare să iasă din groapa în care se află…

(Text apărut initial pe site-ul Quora)

Heroina e durere, decepție, crimă, rușine și o grămadă de potențial ratat.

Heroina e durere, decepție, crimă, rușine și o grămadă de potențial ratat.

Heroina distruge orice creier. Nici măcar nu te gândi să încerci. Nici măcar cu justificarea că e ceva ușor, de weekend. Heroina e durere, decepție, crimă, rușine și o grămadă de potențial ratat.
Sevrajul este cea mai urâtă experiență a vieții. Imaginează-ți că te simți înfiorător și tot ce vrei este să dormi. Dar oricâte somnifere ai luat și oricâtă iarbă ai fumat, nu vei adormi.
Și pentru că nu poți adormi, ai accese îngrozitoare de anxietate. Te întorci pe o parte și pe alta, mori de frig deși ești bine îmbrăcat. Într-o secundă îți este frig ca pe ghețar, apoi îți este foarte cald, de parcă ai febră. Ești înmuiat în transpirație și nu vrei decât să faci un duș. Dar nu poți! Pentru că te simți atât de rău că numai gândul de a merge la baie te face să amețești.
Cred că cel mai lung interval în care nu am dormit a fost de 7 zile. Eram isterică. Nu știam ce să fac și nu mai rezistam. Eram atât de obosită că puteam adormi în picioare dar dacă mă culcam în pat, nu adormeam.
Când te lovește sevrajul, nimic nu contează. Absolut nimic. Poate să fie înmormântarea unui membru al familiei, petrecerea unui copil al tău, o programare la doctor. Te ascunzi de toți pentru că îți este atât de rău, nu vrei să admiți că ești dependent și mori de rușine.
Sevrajul te face să raționalizezi orice în felul TĂU. În capul unui dependent logica e următoarea: „Ceilalți nu sunt rezonabili. Vor înțelege de ce nu merg la înmormântare”.
În realitate, cei din jur țin cont de toate scuzele și de toate ocaziile când ai ratat ceva important. Mai ales dacă ei nu înțeleg ce se întâmplă cu tine. Eu am ratat atâtea lucruri importante de-a lungul anilor și pe care nu le voi mai recupera!
Am avut ocazia de a călători mult, cu toate cheltuielile plătite, dar singurul lucru care conta când îmi era rău era acesta: ce voi face dacă îmi este rău și nu am heroină? Dacă sunt într-un oraș străin și nu știu de unde să fac rost de praf? Dacă rămân fără bani pe acolo?
Adicția devine fără speranță când ai epuizat orice favoare care ți se poate face, și ceva în plus. Ai furat din magazine, ai colectat vechituri, orice resursă ai fi putut avea s-a dus naibii. Și te găsești din nou cu stări de rău și nu ai la cine să apelezi. Tot ce ai e un șir de gânduri nasoale și un război cu durerea care stă să înceapă.
Îți dai seama că viața și-a pierdut orice sens. Te simți în acel punct în care te poți culca pe margine a drumului și să aștepți moartea. Nu ai nicio opțiune pentru a te simți mai bine. Toate nopțile alea în care aștepți somnul și te lupți cu durerea sunt tot ce te așteaptă. Ești singur cu gândurile tale.
Mintea ta parcă începe să îți joace feste. Toate lucrurile pentru care ai găsit scuze, toate evenimentele de familie pe care le-ai ratat, toate ocaziile vieții pe care le-ai evitat pentru că te temeai de sevraj. Orice moment când ai refuzat viața. Pe repeat, fără oprire.
Acesta este momentul când într-o dependență apare un moment crucial. Este momentul când dependentul decide să facă un lucru sau altul. Ori să meargă înainte și să spere că ceva va apărea din cer să îl facă să se simtă mai bine, ori hotărăște că ajunge și vrea să găsească vindecare.
Unii fac asta mergând la doctor, găsind o sursă de metadonă, deși cei mai duri se încuie în casa părinților timp de 2 săptămâni și se chinuie singuri până scapă. Sunt viteji și încearcă să se lase natural. Nu e pentru toată lumea.
Heroina este versiunea extremă a Iadului Personal. Totul pare grozav când încerci prima dată. Dar odată ce devii dependent, ghearele ei ți se prind de suflet și nu te lasă până când nu te simți aproape de Moarte. Sau îți vei dori să mori.
Cei care au reușit să se lase au trecut prin Iad cu lacrimi de sânge. Nu e simplu deloc. Oricine s-a lăsat are respectul meu absolut. Și merită respectul oricui din jur, chiar dacă nu ai pus gura pe droguri niciodată. dependenții care s-au lăsat au revenit din Iad, credeți-mă! Dați-le respectul cuvenit și nu îi mai judecați. Și-au câștigat onoarea.
(Text apărut initial pe site-ul Quora)

Părinții mei au fost amândoi dependenți de alcool…

Părinții mei au fost amândoi dependenți de alcool…

Aud că unele persoane au avut tatăl bețiv, ei bine, ai mei au fost amândoi bețivi. Nu știu ce anume să cred despre ei, am făcut terapie, mi s-a spus că iertarea este cea mai bună terapie pentru mine, că dependența este o boală psihică. Da, știu că în anii 80 nu existau clinici de dezalcoolizare. Dar poate nu se putea opri din băut și fără așa ceva? Nu știu, nu am un răspuns.

În încercarea de a face ordine în viața mea și de a găsi un răspuns, fie el și insuficient, mi-am spus că ar fi putut, dar că nu au vrut, nu au fost destul de motivați. Cei doi copii, eu și sora mea, nu au fost suficienți pentru a-I motiva să se lase.

Poate că nu sună prea iertător ce spun, dar în acest moment, e cea mai bună și mai împăciuitoare concluzie la care am ajuns. Și e pentru mine, nu pentru ei.

Cât am fost copil și adolescentă, am încercat să le găsesc scuze sau să maschez comportametnul lor. Colegele mele aveau părinți responsabili și îmi era foarte rușine de părinții mei care mă făceau de râs. Am compensat învățând pe rupte. Ulterior, la terapie, mi s-a spus că acesta e mecanismul bun prin care copiii se salvează. Unii aleg, dimpotrivă, să protesteze împotriva nenorocului de a avea părinți ca ai mei apucându-se de diverse porcării, de furat, de consum de droguri, de sex dezordonat. Ce bine că eu și soră-mea nu ne-am gândit să protestăm așa!. Noi ne-am câștigat respectul celorlalți fiind cele mai bune din clasă. Mulți părinți de colegi cu familii sănătoase ne dădeau exemplu, și asta devenise recompensa noastră.

Am plecat la o bursă în Franța imediat după facultate și astfel m-am îndepărtat de ai mei. Dar nu pot spune că legătura afectivă cu ei este ruptă vreodată. Orice ar spune mama, beată sau trează, mă afectează și azi. Și am făcut ani de terapie! La fel cu tata: e la fel de agresiv, de țăran și de bully ca atunci când eram copii. Ne face „târfe” când e beat și asta mă doare la fel de mult.

Sfatul terapeutului meu a fost să pun distanță fizică, să stau cât mai departe de ei. Dar când ei sunt și mari maeștri ai șantajului emoțional eu ce să fac? Cum să resist?

Ne sună, pe mine și pe sora mea, care e mult mai sensibilă, și ne cer bani, ne spun că suntem fiice nerecunoscătoare, că nu mai trecem pe la ei. Oare de asta ne-au făcut? Să ne exploateze financiar la bătrânețe? Probabil că da.

Noi nu avem nicio amintire frumoasă alături de părinți.

Prietenii mei au călătorit cu părinți, s-au bucurat de copilărie și adolescență, au râs cu familia lor. Noi nu. Noi înduram fiecare zi, fiecare seară. Asta ne-a făcut pe amândoua foarte anxioase. Eram mereu la pândă să vedem ce mai poate aduce ziua de mâine, cu insultă, ce palme… Niciuna din noi nu vrea copii, nu ne simțim în stare, de parcă toată energia și afecțiunea de care am fi fost capabile ne-au fost furate în copilărie și adolescență. Nu ne dorim decât să putem trăi liniștite, fără să mai simțim stresul de a fi trezite noaptea de conflicte. Poate că aceasta este marea consecință de care nu scăpăm: teama și intoleranța la conflict.

Or, se știe, nicio relație nu e roz tot timpul, mai apar și conflicte. Doar că acestea, pentru noi, sunt de netrecut. Ne lovesc mai adânc decât pe alții, mai robuști emoțional.

Cam atât am avut de spus…

Povestea unei codependențe

Povestea unei codependențe

„Nu am știut niciodată cum e să trăiești cu cineva care nu este dependent de alcool”

Colegele mele de liceu aveau alte probleme în familie. Tatăl le bătea sau mama uneia era cam isterică. Dar e mă miram că ele nu au aceeași problemă ca mine: tata nu venea niciodată treaz acasă. Sau ba da, mai venea, atunci când nu avea bani de băutură.  Erau evenimente rare, excepția care confirma regula. Tata nu era violent, ba chiar putea fi foarte simpatic atunci când bea puțin, i se dezlega limba. Sigur, spunea numai prostii, uneori mama intra în pământ de rușine pe la vreo reuniune.

Eu am început să simt o rușine apăsătoare încă din clasa a noua. Am început să citesc mult, să mă cultiv, ca să nu pară că vin din familia aceasta ratată de bețivi.

Toți unchii mei beau de sting, unii s-au stins ei înșiși de ciroze sau alte problem izvorâte din băutură. Toate mătușile mele își duc viața cu un fel de stoicism resemnat, în sensul că nu fac nimic să schimbe situația. Nu tu divorț sau căutarea unui tratament pentru soț. Înțeleg că acum există clinici ca a dumneavostră, care tratează dependenții de alcool. Ele cred că nu se mai poate face nimic, că e destinul lor să trăiască cu un bărbat care urlă la ele, le jignește, uneori le mai arde câte o palmă când e beat, iar când e treaz, e spășit… și ele îl cred și o oai de la capăt. Oare asta e codependența?

Nu am putut să înțeleg niciodată atitudinea femeilor care aleg să trăiască așa. Cum să nu vrei tu să îți fie mai bine, ție și copiilor? Cum să lași să treacă fiecare zi de parcă nu ar avea nicio valoare, nu vrei să ridici nivelul, să fie mai bine, veselie mai multă în casă, sau măcar mai puțină violență? Nu le judec, doar că nu înțeleg. Cred că cel mai important, pentru a vindeca lumea asta românească, ar fi să le învățați pe femei să fie mai libere în gândire, să pună accent pe eficiență, pe acțiune, să facă CEVA! Pasivitatea nu este bună la nimic! Ah, și ce aud urechile unei femei bătute de bărbat de la preotul la care se spovedește?! „Îndură, fata mea, căsnicia este o taină și cine o duce la capăt ia cunună…” Poftiiiiim? POFTIM?

 

Povestea unei grave dependențe de alcool, prin ochii unei soții

Povestea unei grave dependențe de alcool, prin ochii unei soții

Am fost căsătorită 5 ani și avem un fiu. Mă iubea, se vedea asta, mai ales când băutura punea stăpânire pe el… Mereu când era băut îmi spune ce mult mă iubește.

Niciodată nu m-a atins nici macar cu un deget… Părea atât de frumos din exterior! Și eu întrețineam acest gen de frumusețe. Voiam să părem un cuplu fericit și mă străduiam să ascund cât mai bine faptul că el nu prea mai lucra, fiind mai mereu amețit de băutură. Nu a mers cu locurile de munca din țară, așa că am decis amândoi să mergem la muncă în Franța.

Pentru început eu lucram într-o casă, el la o firmă de legume. Trăgeam cât puteam pentru a strânge bani să începem construcția unei case. Era și el conștient de asta, dar parcă mai conștient era de faptul că trebuie să bea.

Îl simțeam la telefon mereu amețit. Așa că m-am hotărât să mergem împreună la acea firmă de legume. Am rămas uimită de faptul că pe săptămână el consuma 2-3 litri de vin, o navetă și ceva de bere (nu mai știu exact cate sticle erau în navetă) și 2-3 sticle de vodcă la 0.700 ml.

Mi s-a părut incredibil faptul că și noaptea el se trezea, că îi era sete și nu bea apă, ci bere sau vodcă. Își lua și la muncă într-o sticluță ceva de băut (vin sau tărie). Desigur că pe parcursul unei săptămâni se întâmpla să rămână fără vodcă și făcea tot posibilul să ajungă la un market să cumpere.

Cred că aveam zilnic discuții pe tema asta. Îl rugam să îmi explice cum îl pot ajuta să micșoreze măcar doza asta. Căci eu chiar eram speriată. Aveam un copil împreună! Era ca și cum vorbeam cu pereții.

Stătea mult prin cameră, spunând că îl doare capul, ne certam și pe tema asta, fiindcă era acolo să câștigăm bani pentru o casă, nu sa stăm în concediu. Avea cu aproximativ 100 de ore în minus față de mine. Patronii acelei firme mereu mă certau din cauza lui, că stă în cameră. Îl durea capul de la băutură. Eu plângeam, plecam ochii și îi rugam să îl lase în pace că își va reveni el. Când îi spuneam ce rușine îmi era din cauza lui, el râdea. Spunea că eu mint, că patronii nu au nimic cu el.

A trebuit să vin cu o lună înaintea lui acasă. Când a venit și el, în acea noapte i s-a făcut rău. M-am trezit din somn cand el era picat jos și tremura. Abia se ținea pe picioare, era slăbit și de la căzătură i se învinețise și ochiul. De la spital i s-a spus că nu are nimic. Acasă în schimb, eu îl hrăneam, eu îi dădeam să bea apă, îl ajutam să meargă la baie. Tremura, transpira, era speriat.

A trecut și asta. Următoarea tură când am plecat în Franța, pe drum, am simțit că nu era bine. Sticla pe o avea la el cu băutură se terminase, iar ce cumpărase pe drum prin Ungaria, pur și simplu dispăruse. Era panicat și transpira abundent. Într-un final băuse ceva, dar nu era de ajuns. Când am ajuns la destinație, tremura foarte tare și nu mâncase nimic, transpire iar.

A doua zi, el urma să lucreze pe câmp, eu în hală. După o oră de muncă, sunt chemată de șefi.

Mergem pe camp la el. Era picat ca mort. Colegul lui încercase să îi descleșteze gura și de aceea avea și un pic de sânge în colțul gurii. M-am speriat îngrozitor. Era tot plin de noroi, am crezut că a murit. Plângeam, și tremuram toată de frică. Acolo la spitalul francez nu am fost foarte informată de starea lui. Știu doar că i s-a spus să nu bea.

A făcut ce a spus doctorul cam o zi. Apoi iar a început.

Anul trecut în septembrie era beat 22 de ore din 24.

În câteva zile trebuia să plecam iar în Franța, iar el nu înțelegea că nu mai pot continua așa.

A fost primul moment în care am vorbit cu mama mea despre asta.

Alături de ea am vorbit cu el și am decis că dacă nu încetează cu băutura, ne vom despărți.

Spunea ca se simte rău, și că îl doare în dreapta și în stânga. Mai mult forțat l-am dus la un ecograf. Desigur că i s-a spus că are ficatul mărit și alb, și că nu are voie sa bea ca viața lui e în joc. Cumva, el s-a speriat, și a decis să nu mai bea.

A doua zi, plecam în Franța.

Lui îi era foarte rău.  Atât de rau că arăta ca o legumă. Ne-am pornit, totuși, căci eu mă ambitionasem sa mergem pentru a reuși să punem geamurile casei noastre!

Nu se putea ține pe picioare. Îl ajutam sa bea apă, să meargă la baie și chiar sa fumeze… A fost cel mai lung drum din viața mea. În Ungaria a căzut. Era prima oară când îl vedeam așa. Am crezut că a murit în brațele mele. Era la subsolul unei clădiri, la baie. Șoferul nostru era cu noi. El m-a ajutat până a venit ambulanța.

Atunci doctorii de pe ambulanță mi-au spus despre sevraj. Discutam cu greu, pentru că eu nu știam ungurește. Am înțeles atunci cât de gravă e situația. Mi s-a spus să îi dau sa bea, că îi va fi bine. Așa am făcut.

Eram deja în Austria când am hotărât să nu rămânem la firmă ci sa ne întoarcem cu același autobuz. Am vorbit cu șoferul și totul era aranjat. Tatăl meu și câțiva prieteni trebuiau și ei să se întoarcă acasă, dar cu alt transport.

La întoarcere, a început să aibă halucinații, era foarte agitat. Atât de agitat încât nu mă mai recunoștea și încerca să mă lovească. Trebuia să oprim tot mai des pt că el voia să coboare. Lovea pe toată lumea, se simțea constrâns, și nu suporta asta.

Am vorbit cu șoferul să ia legătura cu șoferul de la autobuzul în care era și tata și să facem cumva sa ne mute alaturi de el. Simțeam că nu mai pot. Eram îngrozită, și mă simțeam neajutorată.

Am reușit să ne mutam în celălalt buz. Dar nu a fost mai bine deloc. Era tot mai nervos și nimeni nu a putut închide un ochi timp de 2 nopți. Opream cam la 45 de minute… Și în ciuda faptului că îi dădeam să bea, nu își revenea.

După mult chin, am intrat în Romania, dar nu am mai putut să îl controlăm. Era speriat și ne temeam să nu își facă rău. Am chemat ambulanța. Cu greu s-a lăsat consultat, și mai apoi dus la spitalul de urgență. Am rămas acolo aproximativ 2 ore pentru a i se administra o perfuzie, timp în care, bineînțeles, autobuzul a plecat.

Am chemat o rudă cu mașina să ne transporte mai departe. Mergeam cu 20 Km/h… Spuneam rugăciuni incontinuu ca să îi putem distrage atenția. De la spitalul județean, bineînțeles că ne-a trimis direct la secția psihiatrie. Era ora 23:45.

Eram terminată.

L-am internat acolo iar a doua zi am început procedurile de asigurare și tot ce mai era necesar…

Sper să fie mai bine.

Speram…

După 10 zile a ieșit din spital cu tratament pentru 2 luni.

Dar imediat la 2 săptămâni l-am simțit amețit. Mă certam acum cu el pt că eu nu mai voiam să îi dau tratamentul cu alcool. El nu recunoștea că bea.

M-am angajat în țară, iar el trebuia să stea cu copilul acasă.

Eram zilnic sunată de copil plângând că el e plecat la vecini, că doarme, că nu a mâncat.

Veneam de la serviciu, el era mereu beat. Acum consuma spirt. Alcool etilic, sau nu știu cum se cheamă. Găseam sticle peste tot, pline de albastru. Mă săturasem, copilul era îngrozit, nu mai dormeam, lucram mult, îl amenințam că ne despărțim, dar degeaba.

Era tot mai rău. Avea fața umflată și cum era slăbit mereu, cădea și se lovea…

În martie am luat hotărârea ce trebuia să fie luată de mult. I-am sunat pe părinții lui și i-am anunțat că eu nu mai pot și că îi fac bagajul.

Cu greu, a plecat.

Am fost distrusă, am simțit cum ceva din mine se rupe. Dar era necesar.

Și nu aveam de gând să fac vreun pas înapoi. Hotărârea era luată!

Sufeream și eu și copilul dar măcar dormeam noaptea.

A fost greu… Nu am nici în prezent unde sa îmi las copilul, l-am mutat la școală în altă comună unde sta bunica mea, și am rugat-o pe ea să aibă grijă de el. Eu nu pot sta acolo, nu am loc, dar măcar el e în siguranță. Vinerea vine acasă la mine. Încă suferim din cauza lui dar nu dau înapoi!

El înca bea. Aceeași băutură, același stil de viață.

Dar eu merg mai departe!

Mi se rupe inima când îl văd, dar nu mai pot face nimic…

Ce simte și cum gândește un codependent ?

Ce simte și cum gândește un codependent ?

Codependența este un fenomen psihologic mai puțin cunoscut al adicției. Codependența are la bază dificultatile ce pot să apară atunci când unul dintre parteneri nu-și controlează impulsurile sau pur si simplu nu arată interes pentru relație. Celălalt partener – cel care este codependent – face tot ce poate ca să facă să meargă lucrurile bine. De exemplu, dacă un bărbat bea alcool în exces, partenera aceluia, soția ori prietena, sau alt membru al familiei (fiul ori fiica) vor face tot posibilul, prin diverse modalități, să îl ajute să depășească această dependență. Cu alte cuvinte, acea persoană devine Salvator. Dar și Salvatorii au nevoie de energie și de resurse. Ei unde să le găsească? Răspunsul ar fi: în terapie.

La clinica ALIAT din Suceava a avut loc la final de septembrie un sejur rezidențial pentru codependenți, adică acei membri ai familiei care uită de ei înșiși și vor doar să îi salveze pe alții. Ce au aflat? Cum au plecat de aici? Ce emoții au simțit? Iată câteva impresii:

A.L : „Mi-am luat timp pentre mine și dorințele și nevoile mele”

„Sunt aici pentru a-mi lămuri codependența. Fiul meu consumă droguri de aproximativ doi ani și ceva iar codependența mea este legată de el dar și de alcoolismul soțului meu. În urma acestei experiențe, a rezidențelor la ALIAT Suceava, pentru că acum sunt a treia oară aici, am realizat, legat de fiul meu, că trebuie să mă pot baza pe mine în primul rând pentru a rezolva starea lui. Că trebuie să rezolvăm conflictele dintre noi, din familie, pentru a remedia relația cu el. În urma terapiei, am avut revelația că am și eu nevoie mele și, dacă voi ști să mi le îndeplinesc, voi putea să îi ajut și pe ei.

Așadar, mi-am luat timp pentre mine și dorințele și nevoile mele. Și reușesc acum să fac să fie altfel. De exemplu, am decis să merg la sală, să fac sport. Soțul meu nu este prea fericit cu asta, dar a învățat să accepte. Înainte, el nu accepta nimic din ceea ce făceam eu, orice manifestare de independență a mea, lucrurile făcute pentru mine erau nepermise. Ei, acum nu mai sunt… Deci, de data asta, nevoia mea a primat în fața nevoilor sale. Înainte erau nevoile lui pe primul loc, ele erau îndeplinite, și, dacă mai rămânea un pic de timp, făceam și eu ceva pentru mine. Și în ceea ce îl privește pe fiul meu, am înțeles că trebuie să îl las să se descurce singur. L-am mutat în alt oraș la liceu, acum stă singur într-un apartament și trebuie să gestioneze tot, și relația cu colegii, și școala, și banii. Trebuie verificat din timp în timp, dar fac efortul să mă abțin, fac efort să nu îl controlez mai mult.

Consumul băiatului meu a evoluat sinuos. El a început cu etnobotanice, apoi a trecut la alcool, la iarbă, la mare a testat alte substanțe… Dar cred și sper că se responsabilizează. Oricum, am încercat să îl ținem ocupat, să fie mai departe de gașca ce îl antrena în consum. Sper că l-a ajutat asta. La el era vorba despre anturajul care îl antrena în consum. Grupul își pusese amprenta destul de mult pe problemele lui de comportament.

Dacă ar fi să dau un sfat unei mame care trece prin problemele mele, acesta ar fi să se lămurească cu ea însăși prima dată, să vadă ce se întâmplă cu ea. Apoi să lămurească relația cu soțul, să vadă în ce punct au ajuns, care sunt problemele de acolo. Ca să poți ajuta, trebuie să te ajuți pe tine însăți prima dată.”

O.T.: „Lucrurile nu sunt simple, dar există un progres”

„Eu sunt aici pentru fiul meu, care se confruntă cu dependență de alcool și somnifere. Apoi, cu o adicție la poker. A trecut printr-o depresie și a luat pentru insomnie, apoi le-a combinat cu  bere, și ulterior cu coniac. Sănătatea lui fizică și psihică s-a degradat, și atunci într-un moment al său de luciditate, și cu ajutorul unei cunoștințe care are o pasiune pentru oameni și ajutorul dat lor, a acceptat să se interneze. Perioada de detox și sevraj a fost cumplită pentru el și pentru noi. Atunci am cerut ajutorul domnului doctor de la Iași care să ne spună unde să mergem, într-un loc unde fiul meu să fie ajutat să depășească dependența. El ne-a dat numărul de telefon al doamnei Alina Ciupercovici, și suntem a treia oară aici. Luni a fost externarea lui, joi începea o ședință de terapie de grup. Trecerea de la Iași către clinica de aici lui i-a folosit foarte mult. La fel, întâlnirea cu ceilalți membri, cu alte familii și problemele lor. Și asta a funcționat din prima. A plecat de aici, de la Suceava, cu un mare entuziasm și nu a mai consumat alcool. A venit apoi singur pentru terapia de grup. Face terapie și în restul timpului, eu la fel.

Lucrurile nu sunt simple, dar există un progres. Nu văd o altă cale decât terapia de aici. Înainte de a ajunge aici nu înțelegeam nimic, trăiam într-o ceață, o derută continuă. Acum s-a făcut lumină, am reușit să înțeleg că sunt probleme pe care e musai să le privim în față. Am înțeles de ce noi, părinții, reacționăm așa cum o facem. Am mai schimbat câte ceva din comportamentele noastre, dar nu putem repara peste noapte ce s-a stricat în ultimii 7-8 ani. Dar acum sunt convinsă că putem funcționa. Și că eu pot funcționa mai bine, ca să îl ajut. Relația nostră s-a remediat, da. Avem pauze și conflicte în continuare, dar găsim și puncte comune, depășim momentul. Știm să mergem mai departe. Atunci când nu știu scum să reacționez știu că găsesc sprijin și povestesc în terapie. Alina știe să îmi deschidă mintea să îmi dau seama ce greșesc sau ce să nu repet în relația cu el, cu mine, cu cei din jur.

Pentru că o persoană care trăiește lângă un dependent se schimbă, se închide, e suspicioasă. Trăiește cu teamă, iar teama dă frustrare și durere. E greu să scapi de ele după ce ai trăit așa atât de mult timp. Cred că cel mai greu e să capeți încredere în tine, fără te acuzi că nu ai făcut ce trebuie, că ai greșit. Da, acum am reușit să mai depășesc această culpabilitate, nu mă mai acuz…”

Familia și problemele sale de comunicare

Familia și problemele sale de comunicare

E o zi de sâmbătă rece. Toamna pare să își ia revanșa după zilele călduroase, aurii, de septembrie. La Clinica ALIAT Suceava, membrii unui grup de 12 oameni dedicat terapiei codependenței sosesc pe rând, se cunosc între ei, unii se știu de dinainte, se regăsesc cu căldură și bucurie. Timiditatea scade pe măsură ce grupul se întregește. E vizibil că oamenii sunt de toate vârstele, de la copii la adulți mai în vârstă. Ei toți au în familie pe câte cineva cu o dependență (de alcool, de droguri, sau de jocuri de noroc). Această rezidență le este dedicată lor, celor care se luptă să țină pe linia de plutire și să vindece dependentul. Acești oameni au resursele sufletești uneori epuizate, e nevoie de două zile pentru ei, ca și ei să își exprime durerea, să afle ce pot face pentru a susține mai departe familia lovită de spectrul dependenței. În acest proces, al înțelegerii dependenței, apare adesea revelația că au fost probleme de comunicare în familie, de interpretare a unei situații, care au dus la blocaje mari.

Din aceste blocaje, uneori ies dependențele, drept singură formă de reacție a unui membru al familiei, care nu știe cum să comunica altfel protestul ori suferința… În cele ce urmează, este relatarea unui exercițiu făcut la rezidență pentru a înțelege perspectivele diferite, comunicarea deficitară a membrilor unei familii.

Exercițiul acesta este un joc de rol, menit să sublinieze importanța pozițiilor pe care și le asumă membri familiei în interactiunea de zi cu zi. Dorește să scoată la lumină tiparele de comunicare disfuncționale ale familiei și să arate cât de important este momentul în care fiecare membru al familiei își asumă sau nu rolurile adecvate, în funcție de momentul din ciclul vieții de familie în care se află. Acest exercițiu a fost ales pentru grup deoarece, deseori, în adicție, este vizibil faptul că cel care consumă se află la o vârstă inferioară celei biologice, într-o imaturitate care transpare din comportament. De asemenea, familia lui, fie că este vorba despre părinți, soți, soții sau copii, tinde să se comporte ca să întrețină tiparul disfuncțional. O altă problemă a dependenței și codependenței este neclaritatea sau rigiditatea excesivă a regulilor sistemului familial.

Exercițiul mai permite participanților să se conecteze emoțional la situațiile concrete ale vieții lor de familie și să transpună în terapie, într-un mediu sigur și protejat ce trăiesc în viața de zi cu zi. Echipa de reflecție, formată din restul grupului de terapie, are menirea de a arăta tiparele din familie, comunicarea disfuncțională, regulile prea rigide sau prea laxe, coalițiile sau alianțele care se formează în jocul de rol dintre participanți, care de obicei sunt destul de similare cu situațiile din viața de zi cu zi a celor de la grupul de terapie.

 

Alina Ciupercovici, psihoterapeut: „Bună ziua, bine ați venit în rezidența dedicată familiilor, mă bucur să vă revăd. Înainte de a începe terapia de grup propriu zisă, aș vrea să spuneți la ce ați reflectat de ieri, de când ați sosit, până azi.”

  1. : „Eu mă bucur doar că am reușit să mă odihnesc. Important este să îi fie bine lui (copilului), noi, părinții, ne mulțumim cu mai puțin.”

L.: „Am adormit și m-am trezit pe aceeași parte, semn că am dormit bine. Am reflectat la motivele venirii cam 5 minute înainte să adorm, dar am admormit repede.”

  1. „Eu m-am simțit singură.”

I.: „Eu am reflectat la etapa în care sunt. Am făcut câțiva pași, m-am plimbat, m-am gândit la fiecare dintre membri acestui grup. Am simțit că sunt oameni minunați, fiecare are nevoie de ajutor și de sprijin. ”

E.: „Eu nu am avut timp să reflectez, multe lucruri s-au spus deja… Dar mă bucur că sunt aici pentru că eu am nevoie de oameni, chiar dacă sunt mai introvertită.”

M.: „Eu m-am bucurat de confort, mă bucur de tot weekend-ul, am venit cu gândul să mă trezesc voioasă.”

Alina Ciupercovici: „Tema de azi este desprinderea de părinți, de familie. Noi, când răspundem la telefon, auzim adesea cuvintele următoare: «Copilul meu are o problemă.» «Câți ani are copilul?», întreb eu.  «Păi 40». «Păi atunci e fiul dvs., dar nu mai este un copil.»

Pornind de la aceste reflecții, azi aș vrea să lucrăm la rolurile pe care le avem în familie: de soț, soție, tată, mamă frate sau soră. Veți fi împărțiți pe grupuri și veți vorbi unii cu alții despre aceste evenimente, despre desprinderea din familia de bază. Cum ați trecut prin această etapă, cât a fost de traumatizantă, cum au reacționat părinții, etc. A fost ceva traumatizant? V-ați luptat cu părinții? S-au luptat ei cu voi?

Timp de jumătate de oră, grupurile discută…

Alina Ciupercovici: „Bun, să începem exercițiul. După ce stabiliți fiecare ce rol interpretează, la final, fiecare grup va juca o scenă. Vom face un joc de roluri. Restul, cei din alte grupuri, vor fi reflecting team, adică vor spune, fără a judeca, ce au observat.

Reflecting team nu ar trebui să aibă reacții exagerate. Voi, cei din reflecting team, veți scrie aceste reacții, dar vă rog să nu interferați cu procesul celor care pun în joc situația. Tot ce se întâmplă aici va fi reflectat de voi după încheierea scenei.

Bun, voi două, să zicem, sunteți părinții acestor doi adolescenți. Să zicem că vă veți numi Mama Oana și Tata George. Iar voi doi sunteți copiii, băiat și fată. La ce vârstă vreți să vă poziționați? Ok, tu, dacă vrei, poți să ai 17 ani, iar «fratele» tău are 27, după cum a spus.

Acum aș vrea să intrați în rolul propus. Voi, părinții, trebuie să ascultați cum ar dori ei să treacă în viața de adult. Cum ar vrea să îi lăsați, să le «dați binecuvântarea» pentru această viață de adult. Să vă povestească, să-i întrebați despre planurile lor. Dacă băiatul spune că vrea să se căsătorească cu fata pe care a cunoscut-o acum o lună, părinții intră în rol și în reacție cu această revelație. Nu trebuie să aibă legătură cu viața voastră reală această scenă, puteți fi liberi și creativi. Așadar, acum jucăm trecerea în etapa superioară de viață. Aveți 10 minute, începem.

Mama: Ce mai faceți, copii?

Băiatul: Vrem să întemeiem o familie. Am cunoscut acum o lună o fată.

Mama: Wow, vrei să te însori? Gata, o și iei de soție? Unde e graba? Nu mai bine stai cu noi, ne mai ajuți și pe noi…

Băiatul: Păi de ce? Să fiu hrănit așa tot timpul de voi…

Mama: Păi ne ajuți pe noi, hrana e răsplata. Ești sigur că ești pregătit?

Băiatul: Eu cred că da.

Mama: Păi de ce vreți să plecați de aici? Cine ne va aduce nouă o cană cu apă mai încolo?

Băiatul: Sora mea.

Sora: Eu vreau să plec.

Mama: Ești încă un copil, unde să pleci?”

Sora: Bunica la vârsta mea avea copil.

Mama: Erau alte timpuri atunci, acum ai făcut școală…

Sora: Dacă iubesc îmi trebuie școală?

Mama: Și ce vrei să mănânci mai încolo, dacă nu ai școală? Dacă nu vrei să termini studiile? Ce școală are prietenul?

Sora: Nu prea multă, dar poate mai face.

Mama: Noi te-am dat la școala, ne-am îngrijit să nu îți lipsească nimic…

Sora: Dar mamă, noi ne iubim…

Mama: Iubirea nu ține de foame. Ascultă-mă pe mine, eu sunt părintele, ești încă tânără, ai toată viața înainte…

Sora: Și să ajung ca fratele meu? care la 27 de ani care să vrea să plece fără să aibă cu cine?

Băiatul: Eu sunt băiat, trebuie să plec, să îmi fac rostul.

Sora: Și eu gândesc la fel.

Mama: Dar nici să pleci la 17 ani, termini școala, faci o facultate….

Sora: Majoritatea se descurca si fără asta.

Tatăl: Trebuie să te poți descurca singură în viață.

Sora: Dar voi îmi tineți socoteala, pe unde sunt, unde plec…

Mama: Ne facem griji pentru tine.

Băiatul: Deci pot să plec de acasă?

Tatăl: Nuuu, de ce să plecați? Vă rămâne casa asta…

Băiatul: Îmi fac singur casă, nu vreau să mi se reproșeze că mi s-a dat.

Sora: Dar pe mine mă lăsați să mă mut cu prietenul meu?

Tatăl: Dacă are gânduri serioase, în viitor, poate că da. Dar tu încă ești minoră și regulile sunt ale noastre.

Sora: Peste câteva luni nu voi mai fi minoră și voi face ce vreau.

Mama: Noi credem că te am crescut să iei alte decizii, să gândești. Încă nu e momentul.

Sora: Acum alegerea mea asta este. Dacă nu acceptați și legal nu pot să plec, mai aștept puțin și apoi plec alături de prietenul meu. Ne vom găsi rostul împreună. Voi sunteți închistați în mentalități vechi, noi vrem să plecăm în străinătate. Sau pot să vin să locuiesc cu el acasă.

Tatăl: Dar afară nu fug câinii cu colaci în coadă…

Sora: Dar sunt mare, pot să am grijă de mine. Cu mâinile astea două și iubirea. Nu mai este ca pe vremea ta, tată. Acum e mult mai multă libertate. Pe toate planurile. Eu asta vreau acum. Nu știu ce face fratele meu, dar nu vreau să ajung ca el, la 27 de ani să fiu singură. Eu la 27 de ani vreau să am doi copii.

Tatăl: trebuie să ai o bază materială și apoi să ai copii. Crezi ca dacă te muți acum cu el vei avea toate astea? Noi am muncit pentru ceea ce avem.

Sora: Mamă dragă, s-au schimbat vremurile, acestea sunt concepții comuniste…

 

 

Alina Ciupercovici: Bun, punem Stop. Ce ați observat în interacțiune?

  1. „Eu am văzut la băiat nesiguranța, el nu știe exact ce vrea. La fată am văzut că are nevoie de conflict, cu fratele sau cu ea singură. Am mai văzut superficialitatea vâstei de 17 ani, și refuzul de a comunica cu părinții, de a argumenta. Fata era iritată la orice intervenție a părintilor. Avea un conflict interior, simțea iritabilitate.
  2. „Eu am observat că fata căuta ceartă, voia să atragă atenția, are nevoie de atenție din partea părinților.”
  3. „Ea crede că băiatul, fratele ei, a avut parte de mai multă afecțiune din partea părinților. Eu am simțit că tatăl are autoritate mai mare și asta a trezit revolta.”

M.: „Eu am făcut un portret fetei de 17 ani, ea e boemă, caută dragostea, la 17 ani nu știi exact ce vrei. Caută dragostea și vrea să fie independentă.”

  1. „Băiatul de 27 de ani urmărește modelul părinților, pentru el e importantă independența financiară, el refuză să plece de la părinți dacă nu are bani să întrețină familia. Mie mi s-a părut că părinții comunică numai către copii, nu și între ei doi. ”
  2. „Tatăl autoritar nu își asumă nicio responsabilitate. Părinții nu au găsit o cale de mediere, nu au adus alte elemente în discuție în afară de discursul lor, care e unul autoritar, dar neconciliant. Au discutat părinții despre nevoie lor proprii în relația cu copiii? Nevoia «paharului cu apă la bătrânețe». Fiecare a menținut poziția, pentru că fiecare are un beneficiu în relația respectivă. Era un blocaj între ei, chiar dacă vorbeau.”

„Eu am văzut tineri care comunicau, se aliau, atunci când tatăl era acuzator. Fata a încercat o negociere, ea a propus să vină să stea cu iubitul în casa părintească, dar părinții nu au fost de acord. Regulile păreau impuse numai de tată.”

Alina Ciupercovici: „Vă reamintesc că nu există răspuns bun sau greșit, e vorba despre ceea ce vede fiecare în această situație. Revenind la actori, voi cum v-ați simțit?”

Mama: Eu, mama și soția, m-am trezit fără importanță, de parcă nu eram parte din familia mea, ci din a altcuiva.

Alina Ciupercovici: Acum nu mai ești în rolul mamei, poți să ne spui cum te-ai simțit?

M.: Mi-a fost greu, pentru că nu îi cunoșteam, nu știam cum să mă comport, ce să le spun. Având problemele și gândurile mele de acum nu mă puteam manifesta așa cum aș fi dorit.

Alina Ciupercovici : Cum a fost rolul de tată si soț?

P.: A fost o discuție inutilă, după mine. Copiiii trebuie să asculte de părinți, în viziunea mea. Părinții stiu mai bine. Dar poate că și copiii au dreptate.

Alina Ciupercovici : Ce te-a făcut să te gândești astfel?

P.: Mă gândesc că i-au cocoloșit și au acum și nevoi, și puncte de vedere diferite. M-am bucurat de experiență văzând reacțiile lor.

Alina Ciupercovici : Ai rezonat mai puternic cu ceva din ce a spus echipa de reflecție?

  1. (Tatăl) : Am trișat puțin, a fost doar un rol pentru mine. Dar am rezonat cu nevoia lor de a pleca de acasă și cu nevoia de a fi alături de părinți. Pentru că greu e să te și desparți și să fii și aproape. Cred că mai mult cu asta am rezonat. Fata de 17 ani este modelul unei tinere destul de frecvent întâlnită.
  2. (Sora): Am simțit, în rolul acesta, nevoia de a șantaja, lucru pe care l-am spus la un moment dat (ceva de genul: «Dacă nu mă primiți aici, eu plec, astea sunt armele mele la 17 ani, eu știu că mă iubiți dar și eu vreau să fac ce vreau»). Nu aveam de gând să plec, toată discuția a fost un șantaj de fată rebelă și destul de bine ancorată în realitate, dar care e capabilă sa facă și nebunii.

Alina Ciupercovici: Ce ți-a atras atenția la ceea ce a spus echipa de reflecție?

Că nu au văzut șantajul meu. Cred că e prea multă toleranță pentru rebeliunea personajului meu.  Acum nu mai sunt în rol si nu aș fi fost niciodată  o astfel de fiică. Eu nici acum nici la 17 ani nu aș fi făcut asta. Mă înfurie iraționalitatea tipică vârstei, și mă înfurie că am avut situații de acest gen ca profesor și diriginte. Șantajul mă înfurie, e o lipsă de asumare a rolului de părinte și de copil.

Alina Ciupercovici: Da, copilul dezvoltă un simptom dacă părinții nu impun reguli. El cere în acest fel inconștient limite și reguli.

Concluziile grupului de terapie după acest exercițiu au fost legate de familiaritatea situațiilor pe care le-au vazut în jocul de rol. Au conștientizat individualitatea fiecărui membru al familiei și importanța onesității în adresarea nevoilor personale. Și-au dat seama ce întreține dependența și codependența ca și tipare ale familiei și cum se poate trece la o relație funcțională și că este important sa afle și care sunt pașii necesari pentru a face asta.

Ce face alcoolul din tine?

Ce face alcoolul din tine?

Dependența de alcool conduce la o serie de probleme de sănătate mai grave, la toate nivelurile. Dacă bei de ani de zile, riști să dezvolți presiune sangvină ridicată, să faci accident vascular cerebral, să ai boli de inimă și boli ale ficatului.

Anii de dependență de alcool pot să dăuneze grav ficatului, în primul rând. Cam 7 din 10 oameni cu boli legate hepatice sunt depedenți de alcool.

Alcoolul contribuie la dezvoltarea problemelor psihice. Anxietatea crescută, depresie și gânduri de suicid pot să apară atunci când ești dependent de alcool. Asta se întâmplă pentru că băutura consumată frecvent afectează secreția normală de neurotransmițători din creier și astfel dispoziția este alterată o lungă perioadă de timp.

Dependența de alcool afectează sistemul social și familial. Adicția poate influența performanța la muncă și relațiile de familie. Aceste probleme pot, mai departe, să ducă la anxietate și depresie. Alcoolul contrubuie într-o măsură covârșitoare la problemele legate de violență domestică și îl fac mai agresiv pe consumator.

Bei în fiecare seară o bere. Asta te face să fii alcoolic? Deseori, oamenii nu știu diferența dintre băutul recreational și dependență.

Dar:

Dacă te preocupă faptul că nu ai alcool în casă și îți organizezi toată viața socială și familială în jurul băuturii (de exemplu, nu te duci la cineva despre care știi că nu bea), poate fi un semn de alcoolism.

Dacă bei un pahar sau două dar nu te poți opri și ai nevoie de mai mult deodată;

Dacă simți nevoia să bei dimineața;

Dacă atunci când nu bei ai simptome de sevraj: transpitație, greață, tremurături ce încetează atunci când bei…  atunci e semn că trebuie să mergi la medic.

Ce duce la dependența de alcool?

Sunt mai mulți factori implicați. Alcoolismul poate fi ereditar, ca parte a moștenirii genetice . Uneori este influențat de mediul familial, în sensul că este foarte importantă atitudinea familiei față de alcool și toleranța familiei față de acesta. Evenimentele stresante (un deces, pierderea locului de muncă, un eșec mai mic sau mai mare, cum ar fi un examen ratat) pot duce la dezvoltarea unui alcoolism, atâta vreme cât persoana nu găsește alt mod de a face față problemelor.

Oamenii dependenți de alcool au uneori și alte probleme psihice. Depresia și anxietatea, sindromul posttraumatic de stress, psihoze sau folosirea altor droguri sunt comportamente comune. Deseori oamenii beau ca să reducă simptomele (băutul pentru a atenua simptomele se numește „automedicație”) . Pe termen lung, alcoolul agravează aceste probleme și face vindecarea lor tot mai dificilă.

Cum poți reduce riscul de a dezvolta alcoolism

Ia pauze dese de la alcool. Dacă bei frecvent, asta duce la dezvoltarea toleranței. Toleranța este răspunsul fiziologic la ingestia unei substanțe cu potențial adictiv. Creierul se obișnuiește cu substanța și e nevoie de tot mai multă pentru a obține efectele de la început, sau măcar pentru a preveni efectele foarte neplăcute ale lipsei substanței. Băutul frecvent duce și la creșterea unor enzime hepatice care trebuie să metabolizeze alcoolul, și astfel se creează toleranța, și ai nevoie de tot mai mult alcool pentru același efect.

Când bei mai multe zile la rând devii dependent de efectul pe care alcoolul îl are în viața ta emoțională și socială. Adică relaxarea pe care o simți într-un grup social unde, de obicei, te simți tensionat, vei începe să o asociezi cu alcoolul și nu vei învăța să faci față situației anxiogene altfel decât cu băutura.

Morala? Nu te apuca de băut dacă simți axietate sau dacă ești trist. Automedicația cu ajutorul alcoolului nu te ajută nici pe termen scurt (deși poate că mai reglează dispoziția și te face să te simți mai bine o scurtă perioadă) și nici pe termen lung.

Articole precedente:

Ce se întâmplă în creier când bei alcool?
Bei un singur pahar şi crezi că asta nu te afectează?
Cât bea un adolescent?

 

Alcoolismul și riscul familial

Alcoolismul și riscul familial

Dacă mai era nevoie de argumente că adicția are o fundație biologică și ereditară, ea vine odată cu studiul publicat de Biological Psychiatry: publicația redă un studiu care a cercetat neurochimia creierului expus la alcool și riscurile dezvoltării alcoolismului la descendenți.

Oamenii care au în familie membri dependenți de alcool secretă mai multă dopamine în ariile corticale dedicate recompensei, ca răspuns la alcool. Mai mult decât oamenii deja dependenți de alcool și decât cei fără antecendente familiale de dependență de alcool, așa cum arată acest studiu.

„Stimularea exagerată a ariilor corticale ale recompensei de către așteptarea alcoolului poate să pună oamenii care au antecendente familiale de alcoolism în fața unui risc mai mare, sau poate fi un factor de risc în sine”, spune Lawrence Kegeles, doctor în psihiatrie la Columbia University.

Studiul a urmărit factorul de risc pentru alcoolism și a inclus 34 de participanți fără antecendente familiale, 16 participanți cu istorie familială de alcoolism și 15 diagnosticați cu boala. Doctorul Kegeles și colegii săi au scanat creierele celor implicați în studiu pentru a vedea cantitatea de dopamină în ariile cerebrale asociate cu adicția și recompensa. Participanții au fost supuși scanării cerebrale după ce au ingerat o băutură cu alcool – un cocteil cu votcă, tonic și merișor – sau li s-a dat un placebo fără votcă. Chiar dacă participanții nu au știut ordinea în care urmau să primească băuturile, dacă prima dată primeau placebo credeau că vor primi alcool următoarea dată.

Toate grupurile de participanți aveau același nivel de dopamină la ingestia de alcool. Dopamina indusă de alcool e previzibilă la cei care au deja alcoolism. Dar: „am descoperit că aceia care aveau antecedente familiale aveau și un răspuns pronunțat la băutura placebo, mai mare decât cei din celelalte grupuri, indicând că așteptarea băuturii cu alcool îi face mai atenți la recompensa alcoolului”, spune Dr. Kegeles. Eliberarea de dopamină în centrul plăcerii pare să întărească consumul de alcool și poate să contribuie la riscul de alcoolism.

„Cercetarea aceasta arată cât de important este să vedem exact ce se întâmplă în creier. Scanarea poate să ofere noi indicii despre cum diferențele în funcționarea creierului la oamenii cu antecedente de alcoolism pot contribui la dezvoltarea unei tulburări similare”, spune Cameron Carter, editor la Biological Psychiatry: Cognitive Neuroscience and Neuroimaging.

Studiul acesta nu a urmărit participanții pentru a vedea dacă răspunsul exagerat în dopamină contribuie realmente la dezvoltarea unui alcoolism în măsură mai mare decât la cei fără istoric familial, dar această anomalie reprezintă în mod clar un risc.

 

Apărut pe sciencedaily.com

 

Articole precedente:

Recăderea în consum ar putea fi pe viitor tratată medicamentos
Celebrităţi cu probleme legate de alcool şi droguri
Ce se întâmplă în creier când bei alcool?

Recăderea în consum ar putea fi pe viitor tratată medicamentos

Recăderea în consum ar putea fi pe viitor tratată medicamentos

Cercetări publicate în revista Addiction Biology de către un grup de cercetători de la Universitatea din Bath arată că există potențiale noi tratamente pentru combaterea recăderii în consumul de droguri.

Recăderea în consum este o mare problemă în tratamentul adicțiilor. Majoritatea celor care consumă droguri recad în consum, în medie cam la 12 luni de abstinență. Recăderea este provocată de diverși stimuli. Stimultii care generează recăderea pot fi locurile prin care dependentul trece și care îi amintesc acestuia de senzația de după doza luată, obiectele asociate cu substanța, drogul în sine, stresul de toate felurile.

În acest studiu făcut de medicii și cercetătorii Univesrității din Bath și Surrey, s-a urmărit comportamentul animal legat de adicție și nevoia de morfină. După ce au fost făcuți dependenți, șobolanii au învățat să asocieze anumiți stimuli din mediu cu morfina. După ce drogul nu li s-a mai administrat, s-a observat că au un comportament clar de căutare a drogului în prezența stimulilor asociați.

Echipa de cercetători a dorit să testeze efectul administrării unui blocant al unui neurotransmițător numit acetilcolină, implicat în procesele de memorie. Ei au testat efectul blocării unui anumit receptor de acetilcolină – receptorul Alpha7 nicotinic- pentru a vedea dacă asta previne recăderea. Substanța numită metilicaconitină (MLA), care provine dintr-o planta numită Dephinium, a prevenit selectiv recăderea (dar nu și căutarea inițială a drogului) la șoareci și șobolani deopotrivă.

Această observație i-a impulsionat pe cercetători să investigheze aria corticală responsabilă de efectul dat de MLA și au identificat un punct în hipocampusul ventral. Hipocampuslul este cunoscut pentru rolul său în memorare, și aria ventrală este asocită cu memoria emoțională, o legătură evidentă cu tot ceea ce ține de adicție.

Profesoara Sue Wonnacott, de la Departamentul de Biologie și Biochimie al Universității din Bath, a declarat: este un pas înainte care leagă sistemul cholinergic, cel asociat cu adicția la nicotine, de mecanismele de recădere în cazul altor droguri tari, cum sunt opioidele. Mai trebuie să facem cercetări pentru a descoperi mecanismele cerebrale implicate, dar descoperirea aceasta deschide perspectiva ștergerii amintirilor legate de drog, amintiri care fac recăderea foarte probabilă.

Doctorul Chris Bailey, de la Departamentul de Farmacie al Universității din Bath a comentat: „Adicția la drog este foarte prost tratată în acest moment și descoperirea aceasta aduce speranțe noi. Un pas major care urmează este să vedem dacă MLA blochează recăderea în cazul altor droguri. Avem deja probe în acest sens, în cazul animalelor, că este eficace împotriva unui opioid puternic precum heroina. Dacă MLA are efecte similar împotriva altor droguri precum cocaina, atunci aceasta ar fi cu adevărat o descoperire extraordinară.

 

Articole recente:

Cum se manifestă dependenţa de marijuana?

Ce este dependenţa de cumpărături?
Ce cauzează dependenţa?