Ce simte și cum gândește un codependent ?

Ce simte și cum gândește un codependent ?

Codependența este un fenomen psihologic mai puțin cunoscut al adicției. Codependența are la bază dificultatile ce pot să apară atunci când unul dintre parteneri nu-și controlează impulsurile sau pur si simplu nu arată interes pentru relație. Celălalt partener – cel care este codependent – face tot ce poate ca să facă să meargă lucrurile bine. De exemplu, dacă un bărbat bea alcool în exces, partenera aceluia, soția ori prietena, sau alt membru al familiei (fiul ori fiica) vor face tot posibilul, prin diverse modalități, să îl ajute să depășească această dependență. Cu alte cuvinte, acea persoană devine Salvator. Dar și Salvatorii au nevoie de energie și de resurse. Ei unde să le găsească? Răspunsul ar fi: în terapie.

La clinica ALIAT din Suceava a avut loc la final de septembrie un sejur rezidențial pentru codependenți, adică acei membri ai familiei care uită de ei înșiși și vor doar să îi salveze pe alții. Ce au aflat? Cum au plecat de aici? Ce emoții au simțit? Iată câteva impresii:

A.L : „Mi-am luat timp pentre mine și dorințele și nevoile mele”

„Sunt aici pentru a-mi lămuri codependența. Fiul meu consumă droguri de aproximativ doi ani și ceva iar codependența mea este legată de el dar și de alcoolismul soțului meu. În urma acestei experiențe, a rezidențelor la ALIAT Suceava, pentru că acum sunt a treia oară aici, am realizat, legat de fiul meu, că trebuie să mă pot baza pe mine în primul rând pentru a rezolva starea lui. Că trebuie să rezolvăm conflictele dintre noi, din familie, pentru a remedia relația cu el. În urma terapiei, am avut revelația că am și eu nevoie mele și, dacă voi ști să mi le îndeplinesc, voi putea să îi ajut și pe ei.

Așadar, mi-am luat timp pentre mine și dorințele și nevoile mele. Și reușesc acum să fac să fie altfel. De exemplu, am decis să merg la sală, să fac sport. Soțul meu nu este prea fericit cu asta, dar a învățat să accepte. Înainte, el nu accepta nimic din ceea ce făceam eu, orice manifestare de independență a mea, lucrurile făcute pentru mine erau nepermise. Ei, acum nu mai sunt… Deci, de data asta, nevoia mea a primat în fața nevoilor sale. Înainte erau nevoile lui pe primul loc, ele erau îndeplinite, și, dacă mai rămânea un pic de timp, făceam și eu ceva pentru mine. Și în ceea ce îl privește pe fiul meu, am înțeles că trebuie să îl las să se descurce singur. L-am mutat în alt oraș la liceu, acum stă singur într-un apartament și trebuie să gestioneze tot, și relația cu colegii, și școala, și banii. Trebuie verificat din timp în timp, dar fac efortul să mă abțin, fac efort să nu îl controlez mai mult.

Consumul băiatului meu a evoluat sinuos. El a început cu etnobotanice, apoi a trecut la alcool, la iarbă, la mare a testat alte substanțe… Dar cred și sper că se responsabilizează. Oricum, am încercat să îl ținem ocupat, să fie mai departe de gașca ce îl antrena în consum. Sper că l-a ajutat asta. La el era vorba despre anturajul care îl antrena în consum. Grupul își pusese amprenta destul de mult pe problemele lui de comportament.

Dacă ar fi să dau un sfat unei mame care trece prin problemele mele, acesta ar fi să se lămurească cu ea însăși prima dată, să vadă ce se întâmplă cu ea. Apoi să lămurească relația cu soțul, să vadă în ce punct au ajuns, care sunt problemele de acolo. Ca să poți ajuta, trebuie să te ajuți pe tine însăți prima dată.”

O.T.: „Lucrurile nu sunt simple, dar există un progres”

„Eu sunt aici pentru fiul meu, care se confruntă cu dependență de alcool și somnifere. Apoi, cu o adicție la poker. A trecut printr-o depresie și a luat pentru insomnie, apoi le-a combinat cu  bere, și ulterior cu coniac. Sănătatea lui fizică și psihică s-a degradat, și atunci într-un moment al său de luciditate, și cu ajutorul unei cunoștințe care are o pasiune pentru oameni și ajutorul dat lor, a acceptat să se interneze. Perioada de detox și sevraj a fost cumplită pentru el și pentru noi. Atunci am cerut ajutorul domnului doctor de la Iași care să ne spună unde să mergem, într-un loc unde fiul meu să fie ajutat să depășească dependența. El ne-a dat numărul de telefon al doamnei Alina Ciupercovici, și suntem a treia oară aici. Luni a fost externarea lui, joi începea o ședință de terapie de grup. Trecerea de la Iași către clinica de aici lui i-a folosit foarte mult. La fel, întâlnirea cu ceilalți membri, cu alte familii și problemele lor. Și asta a funcționat din prima. A plecat de aici, de la Suceava, cu un mare entuziasm și nu a mai consumat alcool. A venit apoi singur pentru terapia de grup. Face terapie și în restul timpului, eu la fel.

Lucrurile nu sunt simple, dar există un progres. Nu văd o altă cale decât terapia de aici. Înainte de a ajunge aici nu înțelegeam nimic, trăiam într-o ceață, o derută continuă. Acum s-a făcut lumină, am reușit să înțeleg că sunt probleme pe care e musai să le privim în față. Am înțeles de ce noi, părinții, reacționăm așa cum o facem. Am mai schimbat câte ceva din comportamentele noastre, dar nu putem repara peste noapte ce s-a stricat în ultimii 7-8 ani. Dar acum sunt convinsă că putem funcționa. Și că eu pot funcționa mai bine, ca să îl ajut. Relația nostră s-a remediat, da. Avem pauze și conflicte în continuare, dar găsim și puncte comune, depășim momentul. Știm să mergem mai departe. Atunci când nu știu scum să reacționez știu că găsesc sprijin și povestesc în terapie. Alina știe să îmi deschidă mintea să îmi dau seama ce greșesc sau ce să nu repet în relația cu el, cu mine, cu cei din jur.

Pentru că o persoană care trăiește lângă un dependent se schimbă, se închide, e suspicioasă. Trăiește cu teamă, iar teama dă frustrare și durere. E greu să scapi de ele după ce ai trăit așa atât de mult timp. Cred că cel mai greu e să capeți încredere în tine, fără te acuzi că nu ai făcut ce trebuie, că ai greșit. Da, acum am reușit să mai depășesc această culpabilitate, nu mă mai acuz…”

Familia și problemele sale de comunicare

Familia și problemele sale de comunicare

E o zi de sâmbătă rece. Toamna pare să își ia revanșa după zilele călduroase, aurii, de septembrie. La Clinica ALIAT Suceava, membrii unui grup de 12 oameni dedicat terapiei codependenței sosesc pe rând, se cunosc între ei, unii se știu de dinainte, se regăsesc cu căldură și bucurie. Timiditatea scade pe măsură ce grupul se întregește. E vizibil că oamenii sunt de toate vârstele, de la copii la adulți mai în vârstă. Ei toți au în familie pe câte cineva cu o dependență (de alcool, de droguri, sau de jocuri de noroc). Această rezidență le este dedicată lor, celor care se luptă să țină pe linia de plutire și să vindece dependentul. Acești oameni au resursele sufletești uneori epuizate, e nevoie de două zile pentru ei, ca și ei să își exprime durerea, să afle ce pot face pentru a susține mai departe familia lovită de spectrul dependenței. În acest proces, al înțelegerii dependenței, apare adesea revelația că au fost probleme de comunicare în familie, de interpretare a unei situații, care au dus la blocaje mari.

Din aceste blocaje, uneori ies dependențele, drept singură formă de reacție a unui membru al familiei, care nu știe cum să comunica altfel protestul ori suferința… În cele ce urmează, este relatarea unui exercițiu făcut la rezidență pentru a înțelege perspectivele diferite, comunicarea deficitară a membrilor unei familii.

Exercițiul acesta este un joc de rol, menit să sublinieze importanța pozițiilor pe care și le asumă membri familiei în interactiunea de zi cu zi. Dorește să scoată la lumină tiparele de comunicare disfuncționale ale familiei și să arate cât de important este momentul în care fiecare membru al familiei își asumă sau nu rolurile adecvate, în funcție de momentul din ciclul vieții de familie în care se află. Acest exercițiu a fost ales pentru grup deoarece, deseori, în adicție, este vizibil faptul că cel care consumă se află la o vârstă inferioară celei biologice, într-o imaturitate care transpare din comportament. De asemenea, familia lui, fie că este vorba despre părinți, soți, soții sau copii, tinde să se comporte ca să întrețină tiparul disfuncțional. O altă problemă a dependenței și codependenței este neclaritatea sau rigiditatea excesivă a regulilor sistemului familial.

Exercițiul mai permite participanților să se conecteze emoțional la situațiile concrete ale vieții lor de familie și să transpună în terapie, într-un mediu sigur și protejat ce trăiesc în viața de zi cu zi. Echipa de reflecție, formată din restul grupului de terapie, are menirea de a arăta tiparele din familie, comunicarea disfuncțională, regulile prea rigide sau prea laxe, coalițiile sau alianțele care se formează în jocul de rol dintre participanți, care de obicei sunt destul de similare cu situațiile din viața de zi cu zi a celor de la grupul de terapie.

 

Alina Ciupercovici, psihoterapeut: „Bună ziua, bine ați venit în rezidența dedicată familiilor, mă bucur să vă revăd. Înainte de a începe terapia de grup propriu zisă, aș vrea să spuneți la ce ați reflectat de ieri, de când ați sosit, până azi.”

  1. : „Eu mă bucur doar că am reușit să mă odihnesc. Important este să îi fie bine lui (copilului), noi, părinții, ne mulțumim cu mai puțin.”

L.: „Am adormit și m-am trezit pe aceeași parte, semn că am dormit bine. Am reflectat la motivele venirii cam 5 minute înainte să adorm, dar am admormit repede.”

  1. „Eu m-am simțit singură.”

I.: „Eu am reflectat la etapa în care sunt. Am făcut câțiva pași, m-am plimbat, m-am gândit la fiecare dintre membri acestui grup. Am simțit că sunt oameni minunați, fiecare are nevoie de ajutor și de sprijin. ”

E.: „Eu nu am avut timp să reflectez, multe lucruri s-au spus deja… Dar mă bucur că sunt aici pentru că eu am nevoie de oameni, chiar dacă sunt mai introvertită.”

M.: „Eu m-am bucurat de confort, mă bucur de tot weekend-ul, am venit cu gândul să mă trezesc voioasă.”

Alina Ciupercovici: „Tema de azi este desprinderea de părinți, de familie. Noi, când răspundem la telefon, auzim adesea cuvintele următoare: «Copilul meu are o problemă.» «Câți ani are copilul?», întreb eu.  «Păi 40». «Păi atunci e fiul dvs., dar nu mai este un copil.»

Pornind de la aceste reflecții, azi aș vrea să lucrăm la rolurile pe care le avem în familie: de soț, soție, tată, mamă frate sau soră. Veți fi împărțiți pe grupuri și veți vorbi unii cu alții despre aceste evenimente, despre desprinderea din familia de bază. Cum ați trecut prin această etapă, cât a fost de traumatizantă, cum au reacționat părinții, etc. A fost ceva traumatizant? V-ați luptat cu părinții? S-au luptat ei cu voi?

Timp de jumătate de oră, grupurile discută…

Alina Ciupercovici: „Bun, să începem exercițiul. După ce stabiliți fiecare ce rol interpretează, la final, fiecare grup va juca o scenă. Vom face un joc de roluri. Restul, cei din alte grupuri, vor fi reflecting team, adică vor spune, fără a judeca, ce au observat.

Reflecting team nu ar trebui să aibă reacții exagerate. Voi, cei din reflecting team, veți scrie aceste reacții, dar vă rog să nu interferați cu procesul celor care pun în joc situația. Tot ce se întâmplă aici va fi reflectat de voi după încheierea scenei.

Bun, voi două, să zicem, sunteți părinții acestor doi adolescenți. Să zicem că vă veți numi Mama Oana și Tata George. Iar voi doi sunteți copiii, băiat și fată. La ce vârstă vreți să vă poziționați? Ok, tu, dacă vrei, poți să ai 17 ani, iar «fratele» tău are 27, după cum a spus.

Acum aș vrea să intrați în rolul propus. Voi, părinții, trebuie să ascultați cum ar dori ei să treacă în viața de adult. Cum ar vrea să îi lăsați, să le «dați binecuvântarea» pentru această viață de adult. Să vă povestească, să-i întrebați despre planurile lor. Dacă băiatul spune că vrea să se căsătorească cu fata pe care a cunoscut-o acum o lună, părinții intră în rol și în reacție cu această revelație. Nu trebuie să aibă legătură cu viața voastră reală această scenă, puteți fi liberi și creativi. Așadar, acum jucăm trecerea în etapa superioară de viață. Aveți 10 minute, începem.

Mama: Ce mai faceți, copii?

Băiatul: Vrem să întemeiem o familie. Am cunoscut acum o lună o fată.

Mama: Wow, vrei să te însori? Gata, o și iei de soție? Unde e graba? Nu mai bine stai cu noi, ne mai ajuți și pe noi…

Băiatul: Păi de ce? Să fiu hrănit așa tot timpul de voi…

Mama: Păi ne ajuți pe noi, hrana e răsplata. Ești sigur că ești pregătit?

Băiatul: Eu cred că da.

Mama: Păi de ce vreți să plecați de aici? Cine ne va aduce nouă o cană cu apă mai încolo?

Băiatul: Sora mea.

Sora: Eu vreau să plec.

Mama: Ești încă un copil, unde să pleci?”

Sora: Bunica la vârsta mea avea copil.

Mama: Erau alte timpuri atunci, acum ai făcut școală…

Sora: Dacă iubesc îmi trebuie școală?

Mama: Și ce vrei să mănânci mai încolo, dacă nu ai școală? Dacă nu vrei să termini studiile? Ce școală are prietenul?

Sora: Nu prea multă, dar poate mai face.

Mama: Noi te-am dat la școala, ne-am îngrijit să nu îți lipsească nimic…

Sora: Dar mamă, noi ne iubim…

Mama: Iubirea nu ține de foame. Ascultă-mă pe mine, eu sunt părintele, ești încă tânără, ai toată viața înainte…

Sora: Și să ajung ca fratele meu? care la 27 de ani care să vrea să plece fără să aibă cu cine?

Băiatul: Eu sunt băiat, trebuie să plec, să îmi fac rostul.

Sora: Și eu gândesc la fel.

Mama: Dar nici să pleci la 17 ani, termini școala, faci o facultate….

Sora: Majoritatea se descurca si fără asta.

Tatăl: Trebuie să te poți descurca singură în viață.

Sora: Dar voi îmi tineți socoteala, pe unde sunt, unde plec…

Mama: Ne facem griji pentru tine.

Băiatul: Deci pot să plec de acasă?

Tatăl: Nuuu, de ce să plecați? Vă rămâne casa asta…

Băiatul: Îmi fac singur casă, nu vreau să mi se reproșeze că mi s-a dat.

Sora: Dar pe mine mă lăsați să mă mut cu prietenul meu?

Tatăl: Dacă are gânduri serioase, în viitor, poate că da. Dar tu încă ești minoră și regulile sunt ale noastre.

Sora: Peste câteva luni nu voi mai fi minoră și voi face ce vreau.

Mama: Noi credem că te am crescut să iei alte decizii, să gândești. Încă nu e momentul.

Sora: Acum alegerea mea asta este. Dacă nu acceptați și legal nu pot să plec, mai aștept puțin și apoi plec alături de prietenul meu. Ne vom găsi rostul împreună. Voi sunteți închistați în mentalități vechi, noi vrem să plecăm în străinătate. Sau pot să vin să locuiesc cu el acasă.

Tatăl: Dar afară nu fug câinii cu colaci în coadă…

Sora: Dar sunt mare, pot să am grijă de mine. Cu mâinile astea două și iubirea. Nu mai este ca pe vremea ta, tată. Acum e mult mai multă libertate. Pe toate planurile. Eu asta vreau acum. Nu știu ce face fratele meu, dar nu vreau să ajung ca el, la 27 de ani să fiu singură. Eu la 27 de ani vreau să am doi copii.

Tatăl: trebuie să ai o bază materială și apoi să ai copii. Crezi ca dacă te muți acum cu el vei avea toate astea? Noi am muncit pentru ceea ce avem.

Sora: Mamă dragă, s-au schimbat vremurile, acestea sunt concepții comuniste…

 

 

Alina Ciupercovici: Bun, punem Stop. Ce ați observat în interacțiune?

  1. „Eu am văzut la băiat nesiguranța, el nu știe exact ce vrea. La fată am văzut că are nevoie de conflict, cu fratele sau cu ea singură. Am mai văzut superficialitatea vâstei de 17 ani, și refuzul de a comunica cu părinții, de a argumenta. Fata era iritată la orice intervenție a părintilor. Avea un conflict interior, simțea iritabilitate.
  2. „Eu am observat că fata căuta ceartă, voia să atragă atenția, are nevoie de atenție din partea părinților.”
  3. „Ea crede că băiatul, fratele ei, a avut parte de mai multă afecțiune din partea părinților. Eu am simțit că tatăl are autoritate mai mare și asta a trezit revolta.”

M.: „Eu am făcut un portret fetei de 17 ani, ea e boemă, caută dragostea, la 17 ani nu știi exact ce vrei. Caută dragostea și vrea să fie independentă.”

  1. „Băiatul de 27 de ani urmărește modelul părinților, pentru el e importantă independența financiară, el refuză să plece de la părinți dacă nu are bani să întrețină familia. Mie mi s-a părut că părinții comunică numai către copii, nu și între ei doi. ”
  2. „Tatăl autoritar nu își asumă nicio responsabilitate. Părinții nu au găsit o cale de mediere, nu au adus alte elemente în discuție în afară de discursul lor, care e unul autoritar, dar neconciliant. Au discutat părinții despre nevoie lor proprii în relația cu copiii? Nevoia «paharului cu apă la bătrânețe». Fiecare a menținut poziția, pentru că fiecare are un beneficiu în relația respectivă. Era un blocaj între ei, chiar dacă vorbeau.”

„Eu am văzut tineri care comunicau, se aliau, atunci când tatăl era acuzator. Fata a încercat o negociere, ea a propus să vină să stea cu iubitul în casa părintească, dar părinții nu au fost de acord. Regulile păreau impuse numai de tată.”

Alina Ciupercovici: „Vă reamintesc că nu există răspuns bun sau greșit, e vorba despre ceea ce vede fiecare în această situație. Revenind la actori, voi cum v-ați simțit?”

Mama: Eu, mama și soția, m-am trezit fără importanță, de parcă nu eram parte din familia mea, ci din a altcuiva.

Alina Ciupercovici: Acum nu mai ești în rolul mamei, poți să ne spui cum te-ai simțit?

M.: Mi-a fost greu, pentru că nu îi cunoșteam, nu știam cum să mă comport, ce să le spun. Având problemele și gândurile mele de acum nu mă puteam manifesta așa cum aș fi dorit.

Alina Ciupercovici : Cum a fost rolul de tată si soț?

P.: A fost o discuție inutilă, după mine. Copiiii trebuie să asculte de părinți, în viziunea mea. Părinții stiu mai bine. Dar poate că și copiii au dreptate.

Alina Ciupercovici : Ce te-a făcut să te gândești astfel?

P.: Mă gândesc că i-au cocoloșit și au acum și nevoi, și puncte de vedere diferite. M-am bucurat de experiență văzând reacțiile lor.

Alina Ciupercovici : Ai rezonat mai puternic cu ceva din ce a spus echipa de reflecție?

  1. (Tatăl) : Am trișat puțin, a fost doar un rol pentru mine. Dar am rezonat cu nevoia lor de a pleca de acasă și cu nevoia de a fi alături de părinți. Pentru că greu e să te și desparți și să fii și aproape. Cred că mai mult cu asta am rezonat. Fata de 17 ani este modelul unei tinere destul de frecvent întâlnită.
  2. (Sora): Am simțit, în rolul acesta, nevoia de a șantaja, lucru pe care l-am spus la un moment dat (ceva de genul: «Dacă nu mă primiți aici, eu plec, astea sunt armele mele la 17 ani, eu știu că mă iubiți dar și eu vreau să fac ce vreau»). Nu aveam de gând să plec, toată discuția a fost un șantaj de fată rebelă și destul de bine ancorată în realitate, dar care e capabilă sa facă și nebunii.

Alina Ciupercovici: Ce ți-a atras atenția la ceea ce a spus echipa de reflecție?

Că nu au văzut șantajul meu. Cred că e prea multă toleranță pentru rebeliunea personajului meu.  Acum nu mai sunt în rol si nu aș fi fost niciodată  o astfel de fiică. Eu nici acum nici la 17 ani nu aș fi făcut asta. Mă înfurie iraționalitatea tipică vârstei, și mă înfurie că am avut situații de acest gen ca profesor și diriginte. Șantajul mă înfurie, e o lipsă de asumare a rolului de părinte și de copil.

Alina Ciupercovici: Da, copilul dezvoltă un simptom dacă părinții nu impun reguli. El cere în acest fel inconștient limite și reguli.

Concluziile grupului de terapie după acest exercițiu au fost legate de familiaritatea situațiilor pe care le-au vazut în jocul de rol. Au conștientizat individualitatea fiecărui membru al familiei și importanța onesității în adresarea nevoilor personale. Și-au dat seama ce întreține dependența și codependența ca și tipare ale familiei și cum se poate trece la o relație funcțională și că este important sa afle și care sunt pașii necesari pentru a face asta.

Ce face alcoolul din tine?

Ce face alcoolul din tine?

Dependența de alcool conduce la o serie de probleme de sănătate mai grave, la toate nivelurile. Dacă bei de ani de zile, riști să dezvolți presiune sangvină ridicată, să faci accident vascular cerebral, să ai boli de inimă și boli ale ficatului.

Anii de dependență de alcool pot să dăuneze grav ficatului, în primul rând. Cam 7 din 10 oameni cu boli legate hepatice sunt depedenți de alcool.

Alcoolul contribuie la dezvoltarea problemelor psihice. Anxietatea crescută, depresie și gânduri de suicid pot să apară atunci când ești dependent de alcool. Asta se întâmplă pentru că băutura consumată frecvent afectează secreția normală de neurotransmițători din creier și astfel dispoziția este alterată o lungă perioadă de timp.

Dependența de alcool afectează sistemul social și familial. Adicția poate influența performanța la muncă și relațiile de familie. Aceste probleme pot, mai departe, să ducă la anxietate și depresie. Alcoolul contrubuie într-o măsură covârșitoare la problemele legate de violență domestică și îl fac mai agresiv pe consumator.

Bei în fiecare seară o bere. Asta te face să fii alcoolic? Deseori, oamenii nu știu diferența dintre băutul recreational și dependență.

Dar:

Dacă te preocupă faptul că nu ai alcool în casă și îți organizezi toată viața socială și familială în jurul băuturii (de exemplu, nu te duci la cineva despre care știi că nu bea), poate fi un semn de alcoolism.

Dacă bei un pahar sau două dar nu te poți opri și ai nevoie de mai mult deodată;

Dacă simți nevoia să bei dimineața;

Dacă atunci când nu bei ai simptome de sevraj: transpitație, greață, tremurături ce încetează atunci când bei…  atunci e semn că trebuie să mergi la medic.

Ce duce la dependența de alcool?

Sunt mai mulți factori implicați. Alcoolismul poate fi ereditar, ca parte a moștenirii genetice . Uneori este influențat de mediul familial, în sensul că este foarte importantă atitudinea familiei față de alcool și toleranța familiei față de acesta. Evenimentele stresante (un deces, pierderea locului de muncă, un eșec mai mic sau mai mare, cum ar fi un examen ratat) pot duce la dezvoltarea unui alcoolism, atâta vreme cât persoana nu găsește alt mod de a face față problemelor.

Oamenii dependenți de alcool au uneori și alte probleme psihice. Depresia și anxietatea, sindromul posttraumatic de stress, psihoze sau folosirea altor droguri sunt comportamente comune. Deseori oamenii beau ca să reducă simptomele (băutul pentru a atenua simptomele se numește „automedicație”) . Pe termen lung, alcoolul agravează aceste probleme și face vindecarea lor tot mai dificilă.

Cum poți reduce riscul de a dezvolta alcoolism

Ia pauze dese de la alcool. Dacă bei frecvent, asta duce la dezvoltarea toleranței. Toleranța este răspunsul fiziologic la ingestia unei substanțe cu potențial adictiv. Creierul se obișnuiește cu substanța și e nevoie de tot mai multă pentru a obține efectele de la început, sau măcar pentru a preveni efectele foarte neplăcute ale lipsei substanței. Băutul frecvent duce și la creșterea unor enzime hepatice care trebuie să metabolizeze alcoolul, și astfel se creează toleranța, și ai nevoie de tot mai mult alcool pentru același efect.

Când bei mai multe zile la rând devii dependent de efectul pe care alcoolul îl are în viața ta emoțională și socială. Adică relaxarea pe care o simți într-un grup social unde, de obicei, te simți tensionat, vei începe să o asociezi cu alcoolul și nu vei învăța să faci față situației anxiogene altfel decât cu băutura.

Morala? Nu te apuca de băut dacă simți axietate sau dacă ești trist. Automedicația cu ajutorul alcoolului nu te ajută nici pe termen scurt (deși poate că mai reglează dispoziția și te face să te simți mai bine o scurtă perioadă) și nici pe termen lung.

Articole precedente:

Ce se întâmplă în creier când bei alcool?
Bei un singur pahar şi crezi că asta nu te afectează?
Cât bea un adolescent?

 

Alcoolismul și riscul familial

Alcoolismul și riscul familial

Dacă mai era nevoie de argumente că adicția are o fundație biologică și ereditară, ea vine odată cu studiul publicat de Biological Psychiatry: publicația redă un studiu care a cercetat neurochimia creierului expus la alcool și riscurile dezvoltării alcoolismului la descendenți.

Oamenii care au în familie membri dependenți de alcool secretă mai multă dopamine în ariile corticale dedicate recompensei, ca răspuns la alcool. Mai mult decât oamenii deja dependenți de alcool și decât cei fără antecendente familiale de dependență de alcool, așa cum arată acest studiu.

„Stimularea exagerată a ariilor corticale ale recompensei de către așteptarea alcoolului poate să pună oamenii care au antecendente familiale de alcoolism în fața unui risc mai mare, sau poate fi un factor de risc în sine”, spune Lawrence Kegeles, doctor în psihiatrie la Columbia University.

Studiul a urmărit factorul de risc pentru alcoolism și a inclus 34 de participanți fără antecendente familiale, 16 participanți cu istorie familială de alcoolism și 15 diagnosticați cu boala. Doctorul Kegeles și colegii săi au scanat creierele celor implicați în studiu pentru a vedea cantitatea de dopamină în ariile cerebrale asociate cu adicția și recompensa. Participanții au fost supuși scanării cerebrale după ce au ingerat o băutură cu alcool – un cocteil cu votcă, tonic și merișor – sau li s-a dat un placebo fără votcă. Chiar dacă participanții nu au știut ordinea în care urmau să primească băuturile, dacă prima dată primeau placebo credeau că vor primi alcool următoarea dată.

Toate grupurile de participanți aveau același nivel de dopamină la ingestia de alcool. Dopamina indusă de alcool e previzibilă la cei care au deja alcoolism. Dar: „am descoperit că aceia care aveau antecedente familiale aveau și un răspuns pronunțat la băutura placebo, mai mare decât cei din celelalte grupuri, indicând că așteptarea băuturii cu alcool îi face mai atenți la recompensa alcoolului”, spune Dr. Kegeles. Eliberarea de dopamină în centrul plăcerii pare să întărească consumul de alcool și poate să contribuie la riscul de alcoolism.

„Cercetarea aceasta arată cât de important este să vedem exact ce se întâmplă în creier. Scanarea poate să ofere noi indicii despre cum diferențele în funcționarea creierului la oamenii cu antecedente de alcoolism pot contribui la dezvoltarea unei tulburări similare”, spune Cameron Carter, editor la Biological Psychiatry: Cognitive Neuroscience and Neuroimaging.

Studiul acesta nu a urmărit participanții pentru a vedea dacă răspunsul exagerat în dopamină contribuie realmente la dezvoltarea unui alcoolism în măsură mai mare decât la cei fără istoric familial, dar această anomalie reprezintă în mod clar un risc.

 

Apărut pe sciencedaily.com

 

Articole precedente:

Recăderea în consum ar putea fi pe viitor tratată medicamentos
Celebrităţi cu probleme legate de alcool şi droguri
Ce se întâmplă în creier când bei alcool?

Recăderea în consum ar putea fi pe viitor tratată medicamentos

Recăderea în consum ar putea fi pe viitor tratată medicamentos

Cercetări publicate în revista Addiction Biology de către un grup de cercetători de la Universitatea din Bath arată că există potențiale noi tratamente pentru combaterea recăderii în consumul de droguri.

Recăderea în consum este o mare problemă în tratamentul adicțiilor. Majoritatea celor care consumă droguri recad în consum, în medie cam la 12 luni de abstinență. Recăderea este provocată de diverși stimuli. Stimultii care generează recăderea pot fi locurile prin care dependentul trece și care îi amintesc acestuia de senzația de după doza luată, obiectele asociate cu substanța, drogul în sine, stresul de toate felurile.

În acest studiu făcut de medicii și cercetătorii Univesrității din Bath și Surrey, s-a urmărit comportamentul animal legat de adicție și nevoia de morfină. După ce au fost făcuți dependenți, șobolanii au învățat să asocieze anumiți stimuli din mediu cu morfina. După ce drogul nu li s-a mai administrat, s-a observat că au un comportament clar de căutare a drogului în prezența stimulilor asociați.

Echipa de cercetători a dorit să testeze efectul administrării unui blocant al unui neurotransmițător numit acetilcolină, implicat în procesele de memorie. Ei au testat efectul blocării unui anumit receptor de acetilcolină – receptorul Alpha7 nicotinic- pentru a vedea dacă asta previne recăderea. Substanța numită metilicaconitină (MLA), care provine dintr-o planta numită Dephinium, a prevenit selectiv recăderea (dar nu și căutarea inițială a drogului) la șoareci și șobolani deopotrivă.

Această observație i-a impulsionat pe cercetători să investigheze aria corticală responsabilă de efectul dat de MLA și au identificat un punct în hipocampusul ventral. Hipocampuslul este cunoscut pentru rolul său în memorare, și aria ventrală este asocită cu memoria emoțională, o legătură evidentă cu tot ceea ce ține de adicție.

Profesoara Sue Wonnacott, de la Departamentul de Biologie și Biochimie al Universității din Bath, a declarat: este un pas înainte care leagă sistemul cholinergic, cel asociat cu adicția la nicotine, de mecanismele de recădere în cazul altor droguri tari, cum sunt opioidele. Mai trebuie să facem cercetări pentru a descoperi mecanismele cerebrale implicate, dar descoperirea aceasta deschide perspectiva ștergerii amintirilor legate de drog, amintiri care fac recăderea foarte probabilă.

Doctorul Chris Bailey, de la Departamentul de Farmacie al Universității din Bath a comentat: „Adicția la drog este foarte prost tratată în acest moment și descoperirea aceasta aduce speranțe noi. Un pas major care urmează este să vedem dacă MLA blochează recăderea în cazul altor droguri. Avem deja probe în acest sens, în cazul animalelor, că este eficace împotriva unui opioid puternic precum heroina. Dacă MLA are efecte similar împotriva altor droguri precum cocaina, atunci aceasta ar fi cu adevărat o descoperire extraordinară.

 

Articole recente:

Cum se manifestă dependenţa de marijuana?

Ce este dependenţa de cumpărături?
Ce cauzează dependenţa?

 

Cum se manifestă dependența de marijuana?

Cum se manifestă dependența de marijuana?

Dependența de marijuana apare când individul dezvoltă toleranță la substanțele stimulante ale drogului și are nevoie de mai multă substanță pentru a obține același efect. Când drogul intră în creier, acesta tulbură procesele neuronale natural. făcând ca o anumită funcție să fie mai intensă, iar alte funcții să fie mai scăzute decât normalul.

 

Ce e toleranța?

Creierul, într-un fel, se apără de drog dezvoltând toleranța. Cu timpul, omul respectiv poate trece la droguri mai tari și mai stimulante. Sunt studii care au arătat că cei care devin depedenți de marijuana au mai puțini receptori în creier pentru canabioizi endogeni (compusul activ al marijuanei, THC, mimează acești canabioizi ai corpului). THC de asemenea afectează sistemul de recompense din creier, eliberarea de dopamină, hormonul plăcerii. „Dopamina este unul din cei mai importanți neurotransmițători care reglează recompensa, motivația, autocontrolul”, spune Dr. Nora Volkov, unul din xsavanții care studiază neurobiologia adicției. „Toate drogurile cauzatoare de dependență, legale sau ilegale, pot stimula secreția de dopamine, și ,prin aceasta, activează ariile plăcerii din creier. De aceea, atunci când iei un drog, simți plăcere.”

Un creier mai lent ?

Volkov a făcut un studiu care a arătat răspunsul slab la dopamină al celor care fumează marijuana. Când li s-a dat metilfenidat, component care ridică nivelul de dopamine din creier, cei care luau marijuana nu aveau același răspuns ca cei care nu fumau iarbă. Cu cât reacția lor era mai slabă la metilfenidat, cu atât mai intense erau emoțiie lor negative inclusiv iritabilitate, anxietate, depresie si agresivitate. „Problema nu este că ei produc mai puțină dopamină, ci că stimularea dopaminei în creierul lor e foarte înceată”, a spus Volkov. „Creierul lor nu știe ce să facă cu dopamina, semnalul de secreție a acesteia nu e auzit, nu e comunicat corect mai departe”, mai spune ea.

Volkov crede că acest răspuns scăzut la dopamine este dat de folosirea marijuanei în cazul fumătorilor acesteia. Altă posibilitate ar fi că fumătorii de marijuana care abuzează de ea au în mod natural un sistem dopaminic mai puțin reactiv, făcând-i să fie mai expuși la a dezvolta dependență.

„Cea mai comună moștenire legată de adicție este moștenirea plictiselii”, a explicat alt autor al studiului. „Există un grup de oameni care se nasc cumva plictisiți. Ceea ce au ei particular este un sistem dopaminic cam cu 20% mai puțin reactiv decât normalul. Când încearcă prima dată un drog, așa cum e canabisul, parcă se aprind luminile. Ei îmi spun: «Doctore, așa ar trebui să mă simt? Sunt atât de plictisit… Dar nu-mi pasă de plictiseală când sunt fumat.»”

„Da, dar problema este că apar consecințe: este adevărat, după consum ei sunt mai sociabili, fac mai multe lucruri, notele chiar sunt mai mari. Însă dezvoltă toleranță”, spune dr. Volkov.

Ea a mai explicat că schemele de activitate din creier se modifică, în sensul că, dacă la început drogul activează centrii plăcerii, în timp ajunge să activeze arii din vecinătate care reglează formarea de obiceiuri. „Drogul începe să influențeze formarea de rutine și obiceiuri, și acest fapt permite trecerea de la un comportament care e predominant dirijat și controlat la început, dorit și activ, la unul automat, pentru că se creează un obicei.”

Dependență și sevraj

Odată instalată toleranța, se poate forma dependența. Dacă cineva consumă marijuana destul de des, creierul se obișnuiește. În încercarea de a reveni la starea inițială, creierul va compensa diferența, crescând o funcție pe care drogul a scăzut-o, cum ar fi frecvența cardiac. Sau scăzând o funcție pe care drogul a crescut-o, cum ar fi dispoziția.

Asta înseamnă că, atunci când efectul drogului trece, inima începe să bată mai tare, omul poate deveni iritat sau deprimat, sau poate avea orice altă reacție de sevraj. O persoană nu e dependentă de o substanță câtă vreme renunțarea la ea nu duce la simptome negative. De exemplu, dacă luăm un antialgic pentru dureri și îl luăm conform indicațiilor medicului, nu vom deveni dependenți de medicament. Dar dacă oprirea medicamentului are consecințe negative – iritabilitate, greață, frisoane – acesta e un semn de depedență. Asta li se poate întâmpla celor care iau medicamente împotriva durerii o lungă perioadă, chiar dacă ele sunt prescrise de medic.

Așadar, un medicament poate da dependență, dar nu abuz. E cazul medicamentelor împotriva durerii. Sau poate să nu dea deloc simptome de sevraj, așa cum e cazul cocainei, dar să fie foarte periculos pentru sănătate.

Deși nu este atât de dur precum cel de alcool sau de heroină, seveajul de marijuana e destul de neplăcut pentru cei care fumează frecvent. Sevrajul este imaginea a ceea ce poate face drogul. Dacă canabisul te face să fii relaxat, când te lași, vei fi iritabil și morocănos. În loc să experimentezi efectele sedative ale marijuanei, vei avea insomnii dacă te lași. Pierderea apetitului și greața pot apărea. În loc de efectul characteristic al marijuanei de suprimare a viselor de noapte, când persoana nu mai fumează are vise intense, posibil coșmaruri.

 

Ce este dependența de cumpărături?

Ce este dependența de cumpărături?

Încurajată de cultura aceasta omniprezentă a consumului, ideea că trebuie să „shop till you drop” face deja foarte mult rău. Unele persoane au dezvoltat o dependență de cumpărături în toată regula.

Dependența de cumpărături are aceleași caracteristici precum cea de jocuri de noroc sau jocuri video, adică este o adicție comportamentală care afectează, uneori foarte grav, calitatea vieții persoanei respective.

Shopping-ul compulsiv poate să fie o tulburare sezonieră (să zicem că te apucă febra cumpărăturilor în perioada Crăciunului) dar poate să fie și ceva continuu. Cei cu aceasă tulburare achiziționează obiecte pe bandă rulantă, fără să le fie trebuincioase, ori cumpără multe alte obiecte pe lângă cel de care aveau realmente nevoie.

Adicția la shopping este ceva încurajat social, din păcate. Peste tot vedem reclame care ne îndeamnă să mai cumpărăm „un must”, adică un obiect pe care marketerii ne spun că trebuie musai să îl avem, altfel cine știe ce lipsuri vom simți. Consumerismul este filosofia zilei de azi și ea ne influențează mai mult decât ne place viața de zi cu zi și dsipoziția.

Compulsive shopping disorder”, cum i se mai spune, are câteva caracterisitici:

  • Achizționarea de obiecte pentru a liniști anxietatea socială
  • Anxietate la gândul că s-a lansat un produs nou și tu nu îl ai
  • Probleme relaționale cu cei din familie din cauza cheltuielilor
  • Sume enorme cheltuite. Dacă te trezești mereu cu cardurile goale, e posibil să ai o adicție la shopping
  • Cumpărături compulsive de obiecte care nu îți trebuie. Dacă mergi să cumperi pantofi și cumperi trei perechi în loc de una, e posibil să ai o adicție la shopping
  • Cumpărătiuri… cronice. Dacă cheltuiești în mod constant (nu doar o dată sau de două ori sume mari), e posibil să ai adicție la shopping
  • Minciuna asupra comportamentului. Dacă membri ai familiei te întreabă mereu unde sunt banii tăi și tu îi minți cu privire la destinația lor, atunci e posibil să ai o problemă legată de adicția la shopping
  • Cei dependenți de shopping de obicei simt culpabilitate după euforia inițială dată de achiziționarea a ceva. Dacă ai cumpărat ceva, apoi te simți vinovat și acest ciclu se reia deseori, e posibil să ai o adicție la shopping.
  • Relații pierdut sau degradate din cauza adicției la shopping.
  • Dacă cheltui bani când ești furios
  • Dacă cheltui bani pe lucruri când ești supărat, trist, anxios, deprimat
  • Dacă ai deseori discuții despre obiceiurile de cheltuire a banilor
  • Dacă cheltui mult pe credit
  • Dacă ai o stare d ebine instantanee atunci când cumperi ceva
  • Dacă te gândești obsesiv la achiziții posibile
  • Dacă te simți rușinat sau vinovat cu privire la cheltuirea banilor

Nu toți cei care fac cumpărături sunt musai dependenți de shopping. Mulți reușesc să cumpere ceea ce au nevoie și să se abțină de la ceea ce nu le trebuie. Mulți alții au o dorință incontrolabilă de a cheltui bani pe ceva, despre ei este vorba când spunem „adicție la shopping”.

Ce este de făcut?

Faptul că persoana respective știe consecințele comportamentului negativ nu îl ajută să nu mai facă. Adicția la shopping are, ca orice adicție comportamentală, indicație de tratament cu psihoterapie. Poate lua, de asemenea, câteva măsuri de siguranță și de reducere a comportamentului negativ:

  • Dependentul trebuie să admită că are o problemă
  • Să facă o listă de cumpărături și să o verifice iar și iar, pentru a se asigura că doar acelea sunt lucrurile de care are nevoie.
  • Să lase acasă cardurile de credit, să aibă la el numai cardul dedicat necesităților
  • Să învețe să petreacă timp agreabil fără a recurge la cumpărături
  • Să ia pe cineva alături atunci când merge la cumpărături care să îl țină din scurt

O altă formă de adicție pe care o observăm uneori, mai ales la cei mai în vărstă este haordingul. Oamenii care nu se pot despinde de obiectele adunate în timp, care le adună în grămezi adesea dezordonate și unde nu se mai face curățenie, se numesc „hoarders”.

Psihologii spun că majoritatea celor care manifestă dependență de shopping admit că au o problemă dar nu sunt dispuși să ceară ajutor. Au evidente dificultăți cu prietenii, familia, cu relațiile interumane, în general, e posibil să aibă și probleme de reglare a impulsurilor.

  • Tratamentul însă este binecunoscut și este foarte eficace:
  • Terapia comportamentală – metoda care vizează schimbarea comportamentelor negative
  • Terapia cognitivă – cea care îl învață pe cel dependent cum să își înțeleagă adicția la cumpărături și cum să schimbe raportarea emoțională la shopping
  • Consilierea financiară ajută: atunci când cineva îi arată într-un tabel celui dependent cifrele exacte cheltuite, e posibil ca acesta să dezvolte un comportament de abținere. Dacă învață să facă un buget și să se țină de el e foarte bine.
  • Medicația – uneori este necesară pentru a reduce anxietatea și depresia care cauzează comportamentul adictiv

Dacă ai în familie pe cineva care cheltuiește prea mult

Cei care cheltuiesc excesiv o fac din suferință, din axietate ori depresie. Așadar, ei au nevoie, mult ca orice, de sprijin. Au nevoie de cineva care să-i ajute să-și distragă atenția de la obsesia lor că au nevoie de încă o pereche de pantofi sau de încă un gadget. Dacă ai în familia sau în anturaj o astfel de persoană, ajut-o să petreacă timp de calitate făcând altceva, sport, conversație, etc. Orice îi distrage atenția de la obsesia următoarei achiziții.

Ajutor financiar. Cei cu dependență de shopping adesea întră în încurcături financiare mari. Ajută-i să înțeleagă că trebuie să se limiteze la un buget anume dincolo pe care nu trebuie cu niciun preț să îl depășească.

Consilierea. Poate că persoana admite că are o problemă dar nu știe cum să o abordeze. Cel mai bine este să apeleze la psihologi specializați în comportamente de adicție cum suntem noi, cei de la Clincia ALIAT Suceava.

 

 

Dacă ești părintele unui dependent…

Dacă ești părintele unui dependent…

Unele dintre cele mai afectate persoane în cazul dependenței sunt cele din imediata vecinătate. Când un adolescent devine dependent de droguri sau de alcool, mama acestuia (sau tatăl) este o victimă colaterală prea puțin înțeleasă și ajutată.

Părintele unui dependent de alcool sau de droguri, de jocuri de noroc sau de tutun, investește adesea resurse enorme de energie pentru a-și ajuta copilul să revină la sănătatea psihică. Părinții depun eforturi mult mai mari decât dependentul însuși ca să-l facă pe aceasta să fie normal din nou. Ei se simt vinovați pentru că fiul sau fiica s-a apucat de droguri, se întreabă unde au greșit în educația pe care au oferit-o. Deci e momentul să explicăm această dinamică.

Unii părinți recurg la măsuri extreme pentru a-și convinge copilul să revină la normalitate. Uneori îl închid în casă, îl agresează, îl „mituiesc” sau îl mută la altă școală. Dar până când acesta nu este gata să lupte pentru abstinență, eforturile lor sunt sortite eșecului sau unor rezultate modice.

Este bine să o spunem deschis: viața tuturor se schimbă radical atunci când intervine dependența și va rămâne alterată ani buni. Frica de recădere va marca orice întâlnire, orice privire în ochii copilului.

Este bine ca familia să înțeleagă că, deși copilul s-a recuperat, substanțele potențial adictive nu mai trebuie să fie niciodată prezente în viața de familie. Dacă omul respectiv luptă cu dependența, ultimul lucru de care are nevoie este o sărbătoare familială udată din belșug cu șampanie sau vin. Chiar dacă avea o problemă cu marijuana sau etnobotanicele, nici vinul nu trebuie să fie prezent din cauza pericolului de poliadicție (poate să dea în dependența de alcool).

Hipervigilența va fi parte a vieții de familie, chiar dacă este neplăcut. Atunci când copilul recuperat din abisul adicției vine în vizită, e bine să nu găsească alcool în casă, tutun sau pastile.

Părinții vor trebui să fie atenți și la momentele de stres din viața copilului. A pierdut o relație de iubire? Are probleme la seriviciu? Prietenii îl persecută? Este bine să fii, ca părinte, atent la anturajul acestuia: îl ajută să mențină abstinența sau nu? Toate acestea sunt prilejuri pentru recăderea în adicție. Pentru că, nu uitați, creierul lor, este fragilizat deja și foarte sensibil la recompense posibile date de drog sau de alcool. Orice stres îi face să dorească o doză bună de dopamină oferită de paharul de alcool sau de doza de drog. Creierul lor nu mai este la fel.

Uneori, părinții sunt excesivi în dorința lor de a ține copilul departe de cele rele. Asta poate fi un stres în plus și o presiune în relația cu ei: „Iar mă miroși să vezi dacă am băut?” „Tot nu ai încredere în mine?” Toate aceste reproșuri ale copiilor pot deveni conversații comune și pot fi un stres adăugat care să îl facă chiar să se apuce din nou („Dacă tot nu mă crede că nu mai beau, păi aș face bine să beau, măcar să îi dau satisfacție că a ghicit că am consumat”, etc).

Părinții trebuie să rămână vigilenți dar, în același timp, să construiască o relație bună cu copilul, nu una bazată pe suspiciune și negativitate.

Este bine ca și părinții să intre într-o terapie care să-i ajute să înțeleagă mecanismele neurologice și psihologice ale depedenței, să iasă din cercul vicios al persecuției, victimizării și controlului.

Pentru a-și putea ajuta copilul, trebuie prima dată să devină ei înșiși capabili să o facă, să fie educați și informați, competenți pe acest drum greu al recuperării fiului sau fiicei. Deseori adicția unui fiu sau a unei fiice sunt simptome ale unei disfuncții mai largi a familiei, care trebuie identificată și tratată pentru a ajuta toți membri familiei să găsească soluții. Iubire din sânul familiei respective nu este suficientă, trebuie și informație corectă.

Pentru sfaturi și terapie, apelați la specialiștii Clinicii ALIAT Suceava

Clinica Aliat Suceava – psihoterapia adicțiilor

Tel: 0720 863 222 / 0748 230 409

Ce cauzează dependența?

Ce cauzează dependența?

Este dependența de alcool sau de droguri ceva influențat genetic? Sigur că este, dar discuția nu se termină aici. Există o componentă genetică în absența controlului impulsurilor. Un studiu din 2008 atestă că factorul genetic influențează mărimea și multitudinea sinapselor din cortexul orbitofrontal. Adolescenții cu mai puțină materie cenușie la acest nivel sunt mai predispuși la comportamente riscante și consum de alcool.

Dar, la fel de important este să vedem dacă pacientul respectiv are sau nu un bun control al impulsurilor.

Impulsivitatea

Adicția la drog sau alte substanțe, precum și dependențele comportamentale – de jocuri video, de shopping sau de social media – toate acesta sunt legate de lipsa controlului impulsurilor, o problemă comportamentală preexistentă de obicei. Oamenii cu impulsivitate crescută se pun mai des în situații periculoase pentru ei înșiși și pentru sănătatea lor.

Un exemplu de acest gen poate să fie aventura de o noapte. Un om fără control suficient al impulsurilor își poate da seama că nu este o idee bună să facă sex neprotejat, dar nu se va opri, pentru că nivelul său de autocontrol e deficitar.

Alt caz: să zicem că Doamna X se străduiește să piardă din greutate. Are diabet, dar toată viața s-a luptat cu o mare poftă de dulciuri. „Dacă beau un pahar de vin, trebuie să îl beau și pe al doilea. Dacă mănânc o pătrățică de ciocolată, trebuie să o mănânc și pe a doua, mereu am fost așa”.

Este genul de comportament foarte comun în rândul celor cu adicție la sex, de pildă. Respectivul știe că nu e bine să deschidă a zecea oară calculatorul și să intre pe Porn Hub, dar nu se poate abține. Se simte vinovat, rușinat, regretă, dar data viitoare va face la fel, pentru că pornografia este forma lui de a alina anxietatea.

Iată cum arată problema clasică de control al impulsurilor. Este o problemă de funcționare a circuitelor dorsolaterale din cortexul prefrontal, partea creierului din spatele frunții. Este aria corticală care controlează planificarea, deciziile, amânarea satisfacției. Atunci când apare o recompensă posibilă (cum ar fi o pătrățică de ciocolată ori un pahar de vin), aceste circuite „decid” dacă e bine să dăm curs acelei recompense ori să amânăm, în vederea uneia mai mari, mai târziu.

„Cei care decid să amâne satisfacția sunt priviți ca fiind mai puțin impulsivi”, spune dr. Potenza, medic și profesor la Universitatea de Medicină Yale. „Impulsivitatea are câteva caracteristici: duce la gesturi rapide, neplanificate, ce pot avea tot soiul de consecințe negative în viață. De exemplu, faptul că cineva nu e capabil să își controleze furia poate duce la probleme serioase cu familia și cei din jur. Lipsa de control al impulsurilor este legată de alte probleme comportamentale precum gambling-ul, dependența de sex, de shopping, chiar și diabetul de tip 2, din cauza incapacității de a controla nevoia de dulce.”

Cei mai mulți oameni plasează responsabilitatea acestor acte pe teren moral, dar cercetările în domeniul biologiei adicției arată că este vorba de neurochimia controlului și autocontrolului, nu de morală.

Cum se pot educa oameni cu autocotrol bun?

Educația în spiritual autocontrolului începe devreme. Copiii care reușesc să amâne satisfacția imediată sunt cei care devin adulți de succes. Cu alte cuvinte, dacă părintele reușește să își convingă odrasla că în loc să cheltuiască o anumită sumă ACUM, banii respectivi vor fi investiți pentru ceva mai important achiziționat MAI TÂRZIU, atunci copilul învață autocontrolul impulsurilor.

Este ceva ce trebuie repetat ani de zile în decursul creșterii și educației pentru că neurocorcuitele acestea nu se formează într-o ocazie sau două de amânare a satisfacției. De aceea este important ca părinții să reziste șantajului emoțional la care copiii sunt adesea experți și să nu cedeze oricăror dorințe ale odraslelor. Părinții sunt responsabili pentru nevoile copiilor, nu pentru capriciile lor.

Și astfel, copilul învață să amâne satisfacția. Această achiziție comportamentală este extraordinar de importantă în viață, de fapt, este considerată cea mai importantă pentru succesul și adaptarea ulterioară în lume a copilului.

Când omul pierde controlul impulsurilor…

Odată ce impulsurile sunt scăpate de sub control și un grad de adicție s-a instalat (de exemplu omul nu mai controlează consumul de alcool) sunt câteva moduri prin care cel devenit dependent poate să exerseze controlul și să recapete stăpânirea impulsurilor.

Este rolul grupurilor gen Alcoolicii Anonimi, de exemplu. Membrii acestora sunt învățați să sune pe cineva din grup înainte să facă un anumit gest (să cumpere o sticlă de vin, de exemplu). Terapia cognitiv- comportamentală vizează și ea același scop, cel al controlului impulsurilor. Dependentul este învățat ca atunci când simte craving-ul (impulsul puternic de a consuma ceva) să amâne satisfacția, să sune un prieten, să mediteze, etc. Există câteva modalități probat eficace în combatarea craving-ului, deci în restabilirea controlului impulsului.

Când este vorba despre droguri, problema se schimbă radical atunci când persoana folosește substanța în mod obișnuit și de ceva timp. Abuzul de drog are dezavantajul că minează abilitatea creierului de a controla impulsul, prin reducerea funcțiilor cortexului prefrontal, cel responsabil de autocontrol. Cercul vicios este evident: problema de control al impulsurilor care duce la comportament riscant, care duce la reducerea controlului impulsurilor. Și falia se adâncește.

Tratamentul, la fel ca şi problema adicției, are nevoie de o perioadă lungă pentru a obţine efecte pozitive. Uneori, tratamentul acesta durează toată viața.

Pentru a exersa aceste circuite e bine să fim atenți la mica „voce” din cortexul prefrontal. Să ne întrebăm dacă decizia pe care o luăm pe moment ne va face să ne simțim mai bine mai târziu sau nu.

Cât de periculoasă este adicția la jocurile video?

Cât de periculoasă este adicția la jocurile video?

În anul 2005 chinezul Qiu Chegwei și-a înjunghiat un amic, mortal, atunci când a aflat că acesta a vândut o sabie virtuală care îi aparținea lui pe eBay. Azi, gamerul își ispășește sentința de închisoare pe viață (a fost cât pe ce să fie executat).

În 2009, un american de de 17 ani a fost condamnat la 23 de ani de închisoare pentru uciderea mamei sale. De ce a făcut-o? pentru că mama îi pedepsise și nu îi mai dădea voie să joace jocul video Halo 3. În 2011, o altă cetățeană din SUA a jucat World of Warcraft timp de câteva zile, uitând că are o fiică de 3 ani. Copila a murit de foame.

Așadar, cât de periculoase sunt jocurile video?

De obicei, oamenii se gândesc la dependența de alcool, de droguri sau de jocuri de noroc. Jocurile video nu prea sunt cunoscute drept …droguri. Dar ele exact asta sunt, doar că sunt de ordin comportamental.

Internet Gaming Disorder este deja trecut în DSM, manualul după care psihiatrii diagnostichează problemele psihice. Au apărut clinici special dedicate adicțiilor la jocuri de noroc în Olanda, China și USA. Nevoia de a trata așa ceva e tot mai evidentă.

Cine sunt victimele?

Se pare că cei mai afectați de Internet Gaming Disorder (IGD) sunt adolescenții băieți. Dar numărul adulților care uită de ei jucând ceva online e în creștere. Oamenii care au parte de stres în viață adeseori recurg la câteva ore de gaming pe internet pentru a uita de probleme.

Există factori de personalitate care predispun la a deveni dependent. Fie de o substanță, fie de ceva imaterial, de un obicei așa cum este gaming-ul. Acești factori de personalitate sunt impulsivitatea, abilitățile sociale mai reduse, neștiința de a face față problemelor vieții. Nu învățăm să facem față problemelor vieții, pentru că școala nu ne predă așa ceva (și poate că ar trebui! de exemplu, copiii ar trebui să învețe că, în loc de a se așeza la calculator, o jumătate de oră de sport intens alungă stresul mult mai bine).

Cei care devin dependenți de jocuri este foarte probabil să aibă diagnostic asociat, precum ADHD, depresie și anxietate. Toate acestea beneficiază extraoridinar de pe urma sportului. Atunci de ce nu se spune asta pentru tot?!

Tipul de joc e important

Tipul jocului video este important în a stabili dacă este înalt adictiv sau nu. Jocurile de strategie și cele care implică violență sunt adictive. Mai contează și motivația care îl face pe om să se apuce. Cei care joacă doar pentru socializare sau pentru amuzament sunt mai puțin predispuși la a deveni dependenți. Cei care joacă pentru a ajunge pe primul loc, adică sunt competitivi prin natura lor, sau cei care joacă pentru a scăpa de problemele zilnice, sunt mai vulnerabili. Când joci doar pentru a închide ușa în nasul realității, pentru a scăpa de o familie prea intruzivă, când vrei să uiți de un șef agresiv, etc…

Iată cam care ar fi semnele unei posibile adicții la jocurile video în cazul celor tineri:

  1. Lipsa succeselor în viața de zi cu zi
  2. Sprijin parental slab, conflicte în familie
  3. Părinți care la rândul lor se joacă mult pe calculator ori au adicții
  4. Traume mai mici sau mai mari
  5. Alte probleme de comportament la școală (absențe, note mici)

Se poate prezice cine va deveni dependent ?

Oricât de mult ne-am dori, nu există criterii fără drept de apel, fără echivoc, care să prezică dacă cineva devine sau nu devine dependent de o anume substanță ori dezvoltă o dependență comportamentală. Dar se fac totuși studii care arată că o istorie personală de comportament impulsiv crește riscul. La fel, compentența socială redusă (puțini prieteni și relații slabe calitativ de prietenie). Dacă tânărul respectiv a suferit de depresie ori anxietate, dacă are fobie socială, e și mai probabil.

Singurătatea și izolarea socială par să fie cel mai clar predictor al posibilei adicții la jocul video.

O problemă majoră este perioada când copilul respective se apucă de jucat. Zilele astea părinții nu știu foarte multe despre riscurile asociate cu jocurile video și deseori își lasă copiii în fața tabletelor pentru a avea puțină liniște. Dar copiii de până în 10 ani care petrec mult timp în fața ecranelor sunt faorte predispuși la a dezvolta mai târziu o adicție la un joc video.

Socializarea copiilor este crucială. Cei care petrec mult timp cu alți copii și dezvoltă abilități sociale bune nu vor petrece atâta timp cu ecranele. Cei mai timizi, da. Copiii mai izolați social, în timp, nu recuperează deficitul de socializare, nu leagă noi prietenii, și asta îi adâncește și mai mult în singurătate făcându-i vulnerabili la o astfel de scăpare în virtual. Este responsabilitatea părinților și a profesorilor să urmărească felul cum elevii interacționează. Se ceartă, există stres între ei? Există bullying?  Toate astea le pot face pe micile victime să se retragă în sine, devenind mai vulnerabili la tentația jocurilor video.

Se pare că proveniența dintr-o familie cu un singur părinte nu este un factor de risc, dar socializarea deficitară, da.

Interdicția funcționează? Nu prea…

Studiile arată că nu prea funcționează stragtegia punitivă. Adică să-i interzici copilului accesul la calculator nu e atât de eficient. Funcționează la copiii de până în 10 ani. Când ajung la adolescență e mai greu cu autoritatea aceasta… „doar pentru că îți spun eu”.

Însă, ceea ce funcționează, este stimularea alternativă. Adică a petrece timp mult și de calitate cu copilul, a-i arăta lumea în varietatea ei senzorială, a le arăta copiilor cum să lege prietenii și să gestioneze stresul mai bine și mai pozitiv, iată ce funcționează. În ultimă instanță, ceea ce îi face pe oameni în general dependenți de jocurile video sau de alcool, tutun sau droguri, este lipsa unei satisfacții de viață. Iubire puțină, amici puțini, succese care nu mai vin. Toate astea duc la nevoia de a fugi de realitate, în ecranul calculatorului sau în paharul de …ceva. A-l învăța pe copil să fie adaptat social, să gestioneze corect stresul, să fie un om stabil emoțional ia timp, desigur, și cere răbdare. Dar e necesar, ca părinți și profesori, să facă asta, altfel îi vom pierde și recuperarea e grea. Dar nu imposibilă.

Dacă ai un copil cu probleme de adicție la jocurile video sună la Clinia Aliat Suceava.