Părinții mei au fost amândoi dependenți de alcool…

Părinții mei au fost amândoi dependenți de alcool…

Aud că unele persoane au avut tatăl bețiv, ei bine, ai mei au fost amândoi bețivi. Nu știu ce anume să cred despre ei, am făcut terapie, mi s-a spus că iertarea este cea mai bună terapie pentru mine, că dependența este o boală psihică. Da, știu că în anii 80 nu existau clinici de dezalcoolizare. Dar poate nu se putea opri din băut și fără așa ceva? Nu știu, nu am un răspuns.

În încercarea de a face ordine în viața mea și de a găsi un răspuns, fie el și insuficient, mi-am spus că ar fi putut, dar că nu au vrut, nu au fost destul de motivați. Cei doi copii, eu și sora mea, nu au fost suficienți pentru a-I motiva să se lase.

Poate că nu sună prea iertător ce spun, dar în acest moment, e cea mai bună și mai împăciuitoare concluzie la care am ajuns. Și e pentru mine, nu pentru ei.

Cât am fost copil și adolescentă, am încercat să le găsesc scuze sau să maschez comportametnul lor. Colegele mele aveau părinți responsabili și îmi era foarte rușine de părinții mei care mă făceau de râs. Am compensat învățând pe rupte. Ulterior, la terapie, mi s-a spus că acesta e mecanismul bun prin care copiii se salvează. Unii aleg, dimpotrivă, să protesteze împotriva nenorocului de a avea părinți ca ai mei apucându-se de diverse porcării, de furat, de consum de droguri, de sex dezordonat. Ce bine că eu și soră-mea nu ne-am gândit să protestăm așa!. Noi ne-am câștigat respectul celorlalți fiind cele mai bune din clasă. Mulți părinți de colegi cu familii sănătoase ne dădeau exemplu, și asta devenise recompensa noastră.

Am plecat la o bursă în Franța imediat după facultate și astfel m-am îndepărtat de ai mei. Dar nu pot spune că legătura afectivă cu ei este ruptă vreodată. Orice ar spune mama, beată sau trează, mă afectează și azi. Și am făcut ani de terapie! La fel cu tata: e la fel de agresiv, de țăran și de bully ca atunci când eram copii. Ne face „târfe” când e beat și asta mă doare la fel de mult.

Sfatul terapeutului meu a fost să pun distanță fizică, să stau cât mai departe de ei. Dar când ei sunt și mari maeștri ai șantajului emoțional eu ce să fac? Cum să resist?

Ne sună, pe mine și pe sora mea, care e mult mai sensibilă, și ne cer bani, ne spun că suntem fiice nerecunoscătoare, că nu mai trecem pe la ei. Oare de asta ne-au făcut? Să ne exploateze financiar la bătrânețe? Probabil că da.

Noi nu avem nicio amintire frumoasă alături de părinți.

Prietenii mei au călătorit cu părinți, s-au bucurat de copilărie și adolescență, au râs cu familia lor. Noi nu. Noi înduram fiecare zi, fiecare seară. Asta ne-a făcut pe amândoua foarte anxioase. Eram mereu la pândă să vedem ce mai poate aduce ziua de mâine, cu insultă, ce palme… Niciuna din noi nu vrea copii, nu ne simțim în stare, de parcă toată energia și afecțiunea de care am fi fost capabile ne-au fost furate în copilărie și adolescență. Nu ne dorim decât să putem trăi liniștite, fără să mai simțim stresul de a fi trezite noaptea de conflicte. Poate că aceasta este marea consecință de care nu scăpăm: teama și intoleranța la conflict.

Or, se știe, nicio relație nu e roz tot timpul, mai apar și conflicte. Doar că acestea, pentru noi, sunt de netrecut. Ne lovesc mai adânc decât pe alții, mai robuști emoțional.

Cam atât am avut de spus…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *