Povestea unei grave dependențe de alcool, prin ochii unei soții

Povestea unei grave dependențe de alcool, prin ochii unei soții

Am fost căsătorită 5 ani și avem un fiu. Mă iubea, se vedea asta, mai ales când băutura punea stăpânire pe el… Mereu când era băut îmi spune ce mult mă iubește.

Niciodată nu m-a atins nici macar cu un deget… Părea atât de frumos din exterior! Și eu întrețineam acest gen de frumusețe. Voiam să părem un cuplu fericit și mă străduiam să ascund cât mai bine faptul că el nu prea mai lucra, fiind mai mereu amețit de băutură. Nu a mers cu locurile de munca din țară, așa că am decis amândoi să mergem la muncă în Franța.

Pentru început eu lucram într-o casă, el la o firmă de legume. Trăgeam cât puteam pentru a strânge bani să începem construcția unei case. Era și el conștient de asta, dar parcă mai conștient era de faptul că trebuie să bea.

Îl simțeam la telefon mereu amețit. Așa că m-am hotărât să mergem împreună la acea firmă de legume. Am rămas uimită de faptul că pe săptămână el consuma 2-3 litri de vin, o navetă și ceva de bere (nu mai știu exact cate sticle erau în navetă) și 2-3 sticle de vodcă la 0.700 ml.

Mi s-a părut incredibil faptul că și noaptea el se trezea, că îi era sete și nu bea apă, ci bere sau vodcă. Își lua și la muncă într-o sticluță ceva de băut (vin sau tărie). Desigur că pe parcursul unei săptămâni se întâmpla să rămână fără vodcă și făcea tot posibilul să ajungă la un market să cumpere.

Cred că aveam zilnic discuții pe tema asta. Îl rugam să îmi explice cum îl pot ajuta să micșoreze măcar doza asta. Căci eu chiar eram speriată. Aveam un copil împreună! Era ca și cum vorbeam cu pereții.

Stătea mult prin cameră, spunând că îl doare capul, ne certam și pe tema asta, fiindcă era acolo să câștigăm bani pentru o casă, nu sa stăm în concediu. Avea cu aproximativ 100 de ore în minus față de mine. Patronii acelei firme mereu mă certau din cauza lui, că stă în cameră. Îl durea capul de la băutură. Eu plângeam, plecam ochii și îi rugam să îl lase în pace că își va reveni el. Când îi spuneam ce rușine îmi era din cauza lui, el râdea. Spunea că eu mint, că patronii nu au nimic cu el.

A trebuit să vin cu o lună înaintea lui acasă. Când a venit și el, în acea noapte i s-a făcut rău. M-am trezit din somn cand el era picat jos și tremura. Abia se ținea pe picioare, era slăbit și de la căzătură i se învinețise și ochiul. De la spital i s-a spus că nu are nimic. Acasă în schimb, eu îl hrăneam, eu îi dădeam să bea apă, îl ajutam să meargă la baie. Tremura, transpira, era speriat.

A trecut și asta. Următoarea tură când am plecat în Franța, pe drum, am simțit că nu era bine. Sticla pe o avea la el cu băutură se terminase, iar ce cumpărase pe drum prin Ungaria, pur și simplu dispăruse. Era panicat și transpira abundent. Într-un final băuse ceva, dar nu era de ajuns. Când am ajuns la destinație, tremura foarte tare și nu mâncase nimic, transpire iar.

A doua zi, el urma să lucreze pe câmp, eu în hală. După o oră de muncă, sunt chemată de șefi.

Mergem pe camp la el. Era picat ca mort. Colegul lui încercase să îi descleșteze gura și de aceea avea și un pic de sânge în colțul gurii. M-am speriat îngrozitor. Era tot plin de noroi, am crezut că a murit. Plângeam, și tremuram toată de frică. Acolo la spitalul francez nu am fost foarte informată de starea lui. Știu doar că i s-a spus să nu bea.

A făcut ce a spus doctorul cam o zi. Apoi iar a început.

Anul trecut în septembrie era beat 22 de ore din 24.

În câteva zile trebuia să plecam iar în Franța, iar el nu înțelegea că nu mai pot continua așa.

A fost primul moment în care am vorbit cu mama mea despre asta.

Alături de ea am vorbit cu el și am decis că dacă nu încetează cu băutura, ne vom despărți.

Spunea ca se simte rău, și că îl doare în dreapta și în stânga. Mai mult forțat l-am dus la un ecograf. Desigur că i s-a spus că are ficatul mărit și alb, și că nu are voie sa bea ca viața lui e în joc. Cumva, el s-a speriat, și a decis să nu mai bea.

A doua zi, plecam în Franța.

Lui îi era foarte rău.  Atât de rau că arăta ca o legumă. Ne-am pornit, totuși, căci eu mă ambitionasem sa mergem pentru a reuși să punem geamurile casei noastre!

Nu se putea ține pe picioare. Îl ajutam sa bea apă, să meargă la baie și chiar sa fumeze… A fost cel mai lung drum din viața mea. În Ungaria a căzut. Era prima oară când îl vedeam așa. Am crezut că a murit în brațele mele. Era la subsolul unei clădiri, la baie. Șoferul nostru era cu noi. El m-a ajutat până a venit ambulanța.

Atunci doctorii de pe ambulanță mi-au spus despre sevraj. Discutam cu greu, pentru că eu nu știam ungurește. Am înțeles atunci cât de gravă e situația. Mi s-a spus să îi dau sa bea, că îi va fi bine. Așa am făcut.

Eram deja în Austria când am hotărât să nu rămânem la firmă ci sa ne întoarcem cu același autobuz. Am vorbit cu șoferul și totul era aranjat. Tatăl meu și câțiva prieteni trebuiau și ei să se întoarcă acasă, dar cu alt transport.

La întoarcere, a început să aibă halucinații, era foarte agitat. Atât de agitat încât nu mă mai recunoștea și încerca să mă lovească. Trebuia să oprim tot mai des pt că el voia să coboare. Lovea pe toată lumea, se simțea constrâns, și nu suporta asta.

Am vorbit cu șoferul să ia legătura cu șoferul de la autobuzul în care era și tata și să facem cumva sa ne mute alaturi de el. Simțeam că nu mai pot. Eram îngrozită, și mă simțeam neajutorată.

Am reușit să ne mutam în celălalt buz. Dar nu a fost mai bine deloc. Era tot mai nervos și nimeni nu a putut închide un ochi timp de 2 nopți. Opream cam la 45 de minute… Și în ciuda faptului că îi dădeam să bea, nu își revenea.

După mult chin, am intrat în Romania, dar nu am mai putut să îl controlăm. Era speriat și ne temeam să nu își facă rău. Am chemat ambulanța. Cu greu s-a lăsat consultat, și mai apoi dus la spitalul de urgență. Am rămas acolo aproximativ 2 ore pentru a i se administra o perfuzie, timp în care, bineînțeles, autobuzul a plecat.

Am chemat o rudă cu mașina să ne transporte mai departe. Mergeam cu 20 Km/h… Spuneam rugăciuni incontinuu ca să îi putem distrage atenția. De la spitalul județean, bineînțeles că ne-a trimis direct la secția psihiatrie. Era ora 23:45.

Eram terminată.

L-am internat acolo iar a doua zi am început procedurile de asigurare și tot ce mai era necesar…

Sper să fie mai bine.

Speram…

După 10 zile a ieșit din spital cu tratament pentru 2 luni.

Dar imediat la 2 săptămâni l-am simțit amețit. Mă certam acum cu el pt că eu nu mai voiam să îi dau tratamentul cu alcool. El nu recunoștea că bea.

M-am angajat în țară, iar el trebuia să stea cu copilul acasă.

Eram zilnic sunată de copil plângând că el e plecat la vecini, că doarme, că nu a mâncat.

Veneam de la serviciu, el era mereu beat. Acum consuma spirt. Alcool etilic, sau nu știu cum se cheamă. Găseam sticle peste tot, pline de albastru. Mă săturasem, copilul era îngrozit, nu mai dormeam, lucram mult, îl amenințam că ne despărțim, dar degeaba.

Era tot mai rău. Avea fața umflată și cum era slăbit mereu, cădea și se lovea…

În martie am luat hotărârea ce trebuia să fie luată de mult. I-am sunat pe părinții lui și i-am anunțat că eu nu mai pot și că îi fac bagajul.

Cu greu, a plecat.

Am fost distrusă, am simțit cum ceva din mine se rupe. Dar era necesar.

Și nu aveam de gând să fac vreun pas înapoi. Hotărârea era luată!

Sufeream și eu și copilul dar măcar dormeam noaptea.

A fost greu… Nu am nici în prezent unde sa îmi las copilul, l-am mutat la școală în altă comună unde sta bunica mea, și am rugat-o pe ea să aibă grijă de el. Eu nu pot sta acolo, nu am loc, dar măcar el e în siguranță. Vinerea vine acasă la mine. Încă suferim din cauza lui dar nu dau înapoi!

El înca bea. Aceeași băutură, același stil de viață.

Dar eu merg mai departe!

Mi se rupe inima când îl văd, dar nu mai pot face nimic…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *