Tatăl meu a fost alcoolic. Iată ce am învățat din asta

Tatăl meu a fost alcoolic. Iată ce am învățat din asta

Acum, la peste 30 de ani de viață, sunt bine. Am o familie, am un copil, am stabilitate materială. Dar nu a fost mereu așa, deși am avut doi părinți care au pornit cu dreptul în viață. Și asta, pentru că tatăl meu a fost alcoolic, iar familia nu a știut cum să se raporteze la acest fapt.

 

Tata a fost profesor. Preda biologia. De asemenea, tata a băut aproape în fiecare zi a vieții sale. Am fost foarte mândră de el, de faptul că era intelectual și că restul colegilor mei nu avea părinți așa de bine pregătiți și inteligenți cum erau tatăl meu și mama mea. Am fost mândră de noi, de familia noastră care mergea în vacanțe unde colegii mei nu se duceau. Eram bine situați financiar, sau am fost astfel până în momentul în care am sărăcit accentuat, pentru că tata a început să intre în economiile familiei ca să-și procure băutură. Era perioada adolescenței mele.

Tata și mama s-au iubit nespus. Și azi, când văd fotografiile lor de tinerețe, sunt impresionată de cât de mult de iubeau. Eu nu am cunoscut o astfel de iubire, relația cu soțul meu e mai rece, mai bazată pe amiciție decât pe pasiune. Dar e bine și așa.

Am spus că se iubeau. Poate că asta a făcut-o pe mama să treacă peste scăpările lui tata din primii ani, să îndure, să uite, să mă facă pe mine și pe sora mea și să uite că a mai trecut o zi când tata nu a fost lângă ea și lângă cei doi copii mici ai lor. Tata era mare petrecăreț încă din tinerețe, încă din facultate. Era sufletul petrecerilor, iubit de toată lumea pentru bancurile pe care le spunea, pentru că era atât de afectuos și de simpatic. Tata a avea o personalitate foarte plăcută și așa a rămas toată viața, până în ultimul moment.

Se iubeau și au făcut doi copii reușiți, care au avut o copilărie frumoasă. Îmi amintesc cum tata ne învăța, pe mine și pe sor-mea, să jucăm șah. Era un pasionat de șah și pierdea ore în șir prin parcuri, cu alți pasionați. Ore în care simțeam nevoia să fie lângă noi. Îi plăcea și pokerul. Și nu câștiga mereu la poker, drept care avea discuții aprinse cu mama, discuții care peste ani au devenit tot mai acre, mai dure, mai pline de invective.

Iubirea lor s-a terminat repede. Cred… pentru că deja atunci când a venit pe lume sora mea tata nu mai era soțul și tatăl pe care ni l-am fi dorit. Când s-a născut sora mea, în exact ziua de 5 octombrie, tata sărbătorea primul vin la casa de la țară a unui coleg de serviciu. Pe sor-mea bebeluș a văzut-o 4 zile mai târziu.

Toată viața mea de om matur m-am întrebat cum a suportat mama viața asta. Viața cu un bărbat care nu o mai iubea (sau nu mai exprima cum trebuie iubirea asta), viața în care el venea numai după 10 seara acasă, după ce consumase multă bere cu colegii sau prietenii lui pe care eu ajunsesem să îi urăsc.

Ciudat, tata a reușit să nu bea în timpul orelor cu elevii săi. Și-a menținut capul limpede până la orele 16, zilnic, apoi parcă scăpa de undeva, dacă intra într-o cârciumă, nu mai ieșea decât târziu. Deseori mama mă trimitea după el, o uram când făcea asta. De mică simțeam că e ceva care nu mă privește, de ce să intru eu în acel loc murdar? De ce? Poate că mama nu mai știa ce să facă, cum să îl aducă acasă.

Toată viața mea de femeie adultă m-am întrebat de ce mama nu găsit o soluție alternativă. De ce a ales să rămănă cu tata? De ce a ales să aibă doi copii când era clar că tata avea o problemă legată de băutură și viața împreună cu el nu are cum să fie bună?… Răspunsul mi l-am dat tot singură: așa era pe atunci, femeile nu-și puneau întrebări, mergeau pe pilot automat înainte, zi după zi. Nu se întrebau ce efecte au conflictele zilnice din casă asupra copiilor, ori dacă se întrebau, alegeau să amâne găsirea răspunsului. Și amânau o zi, și încă o zi, și încă o zi. Am avut la un moment dat senzația că mama pur și simplu așteaptă să treacă timpul, să creștem, să plecăm la facultate, să plecăm din acel iad familial al certurilor care se accentuau și în care începurseră să se implice și bunicii. Pentru că și ei vedeau cât suferă fata lor. Dar ciudat, nu au încurajat-o să facă nimic radical, să nu divorțeze, să nu rămână singură cu doi copii, că e greu, fata tatii…

Oare cum gândeau oamenii din generațiile trecute?! Prin contrast, eu și sora mea am devenit femei emancipate, care nu acceptă nici jumătate din cât a acceptat mama. Eu am divorțat odată din cauză că primul soț m-a înșelat. A fost o aventură de o noapte, poate că nu e cel mai grav lucru din lume, dar mi-am propus din adolescență să nu accept compromisuri. Soțul meu actual e o alegere mult mai bună. El știe că am suferit și știe că nu sunt dispusă să mai sufăr, drept care face eforturi să fie partenerul pe care mi-l doresc. Din punctul acesta de vedere, viața a fost bună cu mine. Avem împreună o fiică ce nu va cunoaște vreodată conflictul în familie și nu va plânge noapte în pernă cum plângeam eu. Va fi un copil fericit.

Ce am învățat din faptul că tata a fost alcoolic?

Că trebuia ca mama să caute sfatul cuiva specializat. Și pe vremea comunismului existau psihiatri. Nu exista asistența medicală de azi, medicamentele, clinici precum cele de la ALIAT. Dar putea să întrebe pe cineva din domeniul sănătății mintale care sunt șansele ca tata să înceapă să facă lucruri urâte, să vândă din casă, să doarmă în șanț. Ar fi aflat că sunt șanse mari. Ar fi putut să se gândească serios să divorțeze.

Că familia lărgită nu are ce căuta în această problemă de cuplu, decât dacă vrea să ajute. Orice parteneră (sau partener) al cuiva care e alcoolic, ar trebui să ia singur decizia, după ce a ascultat părerile celorlalți și s-a asigurat că ceilalți din familie îl /o ajută, nu că îi taie aripile!

Că un dependent de alcool nu se face bine de la sine. Uneori, luat cu binele, poate că se lasă de băut o perioadă. Dar nu se vindecă.

Că un alcoolic uită de familie, de prietenie, de copii, pentru că paharul e principala sa prioritate.

Că rănile produse familiei de prezența unui alcoolic sunt foarte dur resimțite de copii. Ei sunt cei mai fragili. Cei mari mai suportă cum mai suportă, dar copiii maschează suferința, ca să nu îi vadă mama că suferă. Și suferința lor apare mai târziu, sub forma unei depresii (ca la mine).

Că ceea ce trebuie făcut imediat ce bănuiești că ai în familie pe cineva cu o dependență este să îl duci la psihiatru sau psiholog (acum prima vizită ar fi la medicul de familie).

Că nu ajută la nimic să negi că există o problemă. Ea trebuie scoasă la lumină, chair dacă ți-e rușine de ceea ce spune lumea, ea trebuie abordată. E ca o bubă care se infecteză sub un pansament murdar. Trebuie operată, scos ceea ce e rău la lumină, cei implicați trebuie să primească ajutor, să vorbească despre suferința lor.

Că nu are sens să îți fie rușine de așa ceva, nu e vina ta, ca soție sau copil de alcoolic. Mi-a luat mult să scap de rușine asta.

Că nu ajută la nimic să suporți situația. Trebuie să faci ceva ca să îți fie mai bine, ție și familiei.

Că toți au nevoie să înțeleagă ce este boala asta, alcoolismul. Pentru că este o boală, nu un „păcat” de care scapi dacă dai bani la biserică. Bunica a dat o avere la biserică să se vindece tata. Ce folos?

Că ai nevoie de terapie ani după aceea. Frica de atunci, furia pe tata și pe mama nu au trecut decât foarte târziu. Încă se actualizează când întâlnesc victime în jurul meu care nu fac nimic pentru a scăpa de statutul de victime. Nu le înțeleg și îmi vine să le dau de toți pereții, să se trezească.

Am învățat multe altele, dar acestea sunt esențiale.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *